Pentru
surorile de la “Hogar Nino Dios”, un voluntar nu e niciodată un simplu voluntar care vine
să le dea o mână de ajutor pe o perioadă determinată.
Deși par matură, cuminte, vaccinată, fără
tulburări de comportament sau probleme psihice (evidente), cunoscătoare a celor
zece porunci și într-o anumită măsură și a Catehismului Bisericii Catolice...
ele totuși simt nevoia să facă mai mult. Recent mi-au pregătit un itinerariu spiritual
pentru Săptămâna Mare (nu m-au obligat să îl citesc în fața lor și nici nu m-au
întrebat dacă l-am citit, doar mi-au dat foile și mi-au spus că e pentru mine,
ca să mă pot pregăti cât mai bine pentru Sărbătoarea Învierii) și mi-au oferit
șansa de a sta într-o sâmbătă noaptea patru ore la Mormântul Sfânt împreună cu
altri trei voluntari și un grup restrâns de persoane (s-au închis ușile
bisericii pe dinafară și am rămas doar noi; am putut să mă rog la Calvar, pe
piatra pe care a fost pus Isus înainte de a fi înmormântat și bineînţeles în Mormântul Sfânt fără să vină vreun călugăr să îmi spună “Finish” sau să
îmi facă semn să plec, cum se întâmplă de obicei...).
Din
când în când profită de momentele care pare potrivite pentru o discuție mai
profundă (schimbat scutece, îmbrăcat copii, pieptănat fetițe, curățat cartofi, rontatit migdale
verzi în curte...), iar când li se pare că ceva nu e în regulă mă întreabă ce am pe
suflet; dacă nu vreau să le spun prea multe îmi respectă dorința și doar mă
întreabă dacă vreau să recităm rozariul sau să facem Via Crucis. E valabil și
pentru padre Pablo și padre Gabriele, cei doi preoți sud-americani ai ordinului
Verbo Encarnado pe care îi întâlnesc aproape zilnic. Cu alte cuvinte, am în jur
oameni cărora chiar le păsa de ceea ce se întâmplă în interiorul meu :-)
Ultimele zece zile au
fost un fel de maraton spiritual care s-a încheiat ieri când m-am întors la
Betleem.
Totul a început cu acea
seară de sâmbătă petrecută la Mormântul Sfânt. Inițial îngrijorată pentru
că "o să îmi fie frig și somn", m-am “aprovizionat” cu pătură, Biblie, Calea Crucii,
Rozar și o carte de meditații “ca să treacă timpul mai repede”. Ei bine, aproape că n-am putut lăsa Scriptura din mână cât am stat
acolo. M-am plimbat dintr-un loc în altul citind Evangheliile care sunau cu
totul altfel în acele locuri. Erau vii...
In Mormântul Sfânt cred că timpul s-a
oprit. Când te așezi acolo în
genunchi, fără să fii stresat că ai mai puțin de un minut la dispoziție, parcă
renaști... Era atâta pace în cel loc încât și gândurile veneau unul câte unul,
curgând lin, fără să se intercaleze ca de obicei...
Am ajuns acasă târziu de
tot, iar după doar trei ore m-am trezit pentru a merge din nou la Ierusalim.
Era Duminică Floriilor, ziua în care se comemora intrarea triumfală a Domnului
Isus în Ierusalim în zilele dinaintea patimilor. Dimineața am fost la
liturghie, iar după prânz am participat la o procesiune lungă care a început în
curtea bisericii din Beitfage, locul unde se spune că a încălecat Isus pe
măgar, și s-a inchieat în curtea bisericii Sf. Ana din Ierusalim.
Într-o duminică splendidă
de final de martie, un șir lung de oameni se rugau și cântau “Lauda Jerusalem Dominum, lauda Deum Tuum Sion, Hosanna Filio
David”, înalțând și agitând ramuri de palmier și măslin pentru Regele
Israelului...
“Saltă de veselie, fiică Sionului! Strigă de bucurie, fiică Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar (...) El va vesti neamurilor pacea, și va stăpâni de la o mare la cealaltă, și de la râu până la marginile pământului.” (Zaharia 9:9-10)
Zilele de luni și marți
au trecut repejor de tot. Luni am tradus în limba engleză peste 30 de scrisori
de la elevii din Savona și le-am dus la școală pentru a fi distribuite în
clasă, iar marți m-am ocupat de documentele școlii din Betleem pentru școlile
din Savona. Dar cum îmi face atâta plăcere orice are legătură cu școala și
educația copiilor în general, am stat cu mare drag țintuită în birou ore
întregi.
Miercuri dimineața mi-a dat trezirea părintele
Cristian de la Ierusalim, venit la Betleem pentru a celebra Sf. Liturghie la Grota Nașterii
împreună cu un grup de pelerini din Iași (la ora 4:55...). Dar a meritat
efortul, nu doar pentru că după aproape patru luni de zile am participat în
sfârșit la o liturghie în limba română, ci și pentru că orice clipă petrecută
în compania cuiva “de-al tau” contează enorm când ești departe de casă :)
Joi mi-am luat rămas bun de la surori și copii (o mare parte din ei plecaseră deja la părinți sau la rude pentru o
săptămână), mi-am făcut bagajul și m-am urcat in vestitul autobuz nr. 21, cel care merge la Ierusalim. M-au găzduit ca de
obicei tinerii de la “Maria Bambina”, un fel de casa a voluntarilor care seamana a camin studentesc (decent!!!). În mare
parte datorită insistențelor lor am luat deciza de a petrece atâtea zile departe
de casă, deși m-a întristat gândul de a nu fi cu surorile și
copiii de Paști (imi tot spun că petrec prea mult timp in Betleem si nu mă văd aproape niciodată).
Cred că atmosfera din
Ierusalim în timpul Săptămânii Mari e unică în lume. Începând din Joia Mare am
căzut într-un fel de meditație care s-a întins până luni seara...
Joia Mare - Spălarea
picioarelor la Cenacol, rugăciune în Grădina Ghetsimani și procesiune la
Gallicantu, locul unde se spune că a fost dus Isus după ce a fost arestat și
unde Petru s-a lepădat de El.
Cei ce cândva în aclamau
și îl priveau ca pe un frate, ca pe un părinte... acum îl abandonează, îl
trădează şi se gândesc să îl răstignească. Se spune că s-a
sacrificat pentru noi... dar noi nu i-am cerut asta! De ce ne repetă într-una
că s-a sacrificat pentru păcatele noastre? Noi nu vrem să sufere nimeni pentru
noi, cu atât mai mult să moară pentru noi, vrem doar o viață liniștită în care
să nu ne ceară nimeni nimic...
Lumea îl bârfește... Cu
puțin înainte îl priveau cu respect, acum se hrănesc din bârfe și șușoteli.
Unii îl consideră vinovat, alții îl privesc cu milă și răsuflă ușurați că nu
sunt ei în locul lui. Îi aruncă în spate o vină care nu îi aparține, dar el o
acceptă fără să stea pe gânduri. I se ia tot, mai ales demnitatea. Deși dintotdeauna umil, acceptă să
se umilească până la capăt. Acceptă orice pentru fiul său, pentru că poate
într-o bună zi fiul va înțelege sacrificiul și se va întoarce la el.
Vinerea Mare - Calea Crucii, Răstignirea,
Moartea și Îngroparea
Îşi pleacă capul înaintea
oamenilor în locul fiului. Unii îi râd în nas, bucurându-se de condiţia lui
mizeră. Alţii se dau la o parte, încercând să se piardă în mulţime. Le e ruşine
să dea ochii cu el, aşa că se fac nevăzuţi, şuşotind pe la colţuri. Câţiva, puţini
de tot, îi rămân alături. Nu au cum să îi ia povara, e mult prea grea, dar îi
duc puţin crucea şi îi şterg chipul de sânge şi sudoare. Îl văd cum se prăbuşeşte
de trei ori la pamant, dar sunt împiedicaţi să îl ajute să se ridice. Suferă
alături de el şi nu înţeleg de ce se întamplă toate astea, în timp ce lumea continuă
să îl lovească şi să îl umilească...
Stă pe cruce şi
aşteaptă... In schimbul unei alinări, primeşte oţet; fiul simte de departe că ar
vrea să facă ceva... da, parcă ar vrea să mulţumească. Dar cuvintele nu ies din
inimă, ca să iasă din inimă e nevoie de o schimbare profundă, aşa că ies doar
din gură şi se ofilesc înainte să ajungă la el. Vede un ciocan şi nişte bandaje... ar putea să încerce să îl dea jos de pe cruce şi
să îi panseze rănile. Da, ar putea să facă asta, i s-a spus din copilarie că din cauza lui e acolo sus... Dar el
nu a facut nimic rău rău, a avut o viaţă normală... de ce să îl dea jos tocmai
el? Poate că un alt fiu, unul într-adevar rău, l-a rastignit. I-ar lua prea
mult timp, iar el e ocupat, el are viaţa lui, timpul e scurt, de ce să se sacrifice
şi să renunţe la lucruri care îi plac? Doar pentru că cineva s-a sacrificat
pentru el din proprie iniţiativă?
Aşa că tatăl aşteaptă...
aşteaptă să se întoarcă fiul... Aşteaptă de mult timp, doar i-a promis că se va
întoarce si că o să se schimbe de acum încolo. Cu fiecare zi care trece fară să
se schimbe nimic, rănile provocate de loviturile de bici dor tot mai tare. În
loc să amorţească, se fac tot mai adânci. Şi tatăl aşteaptă, pentru că fiul i-a
spus că se va întoarce. Acceptă alte lovituri, una dupa alta, iar sângele
loveşte cu putere pământul. Le acceptă în locul fiului, pentru că speră că fiul
său se va întoarce într-o zi şi îi va alina durerea. In imensa lui suferintă, tatăl işi face planuri: atunci când se va întoarce fiul, nu îi va reproşa că a întârziat, nici nu îi va cere
să renunţe la viaţa lui ca să îl dea jos
de pe cruce şi să-l îngrijească. Doar il va ruga să stea langă el ca să nu-l mai doară aşa tare rănile. Cine ştie, poate că într-o zi
chiar se vor vindeca...
În timp ce fiul işi continuă viaţa, sperând să găsească
timpul liber necesar pentru a merge la cruce, tatăl aşteaptă şi işi spune că merită să îndure orice durere, pentru că într-o zi îsi va revedea fiul. Poate că se va întoarce cu întreaga lui familie, poate
că se va întoarce singur... Poate ca va dura mai mult de trei zile... poate va dura trei
săptămâni, sau trei luni, sau trei ani... sau treizeci... Dar cu siguranţă se
va întoarce...
Şi totuşi... câtă iubire
încape în inima unui Părinte? Când a fost mic i-a dat timpul său, afecţiunea sa şi
toată grija sa... apoi fiul a decis sa plece, a spus că se descurcă singur, aşa
că i-a dat toată averea sa, nu doar ceea ce i s-a parut fiului ca i se cuvine, i-a
dat intreaga lui avere...
Iar acum? Acum nu i-a mai ramas nimic, e singur,
abandonat, plin de răni, cu pielea capului străpunsă de spini... Absenţa
fiului îi provoacă o dezamagire imensă care doare mai tare decat orice rană,
pentru că dezamăgirea face inima să doară, nu trupul. Acum nu mai are nimic, ce sa îi mai dea fiului ca să se intoarcă?
Ii va da... inima din piept, singurul lucru care i-a mai rămas... O inimă îndurerată nu atât de
greşelile fiului, ci de indiferenţa lui. A spus că îi pare rău, dar nu a făcut
nimic ca să îi aline durerea. Şi atunci cum să îl creadă? A spus şi ca se
intoarce la el, a spus de atatea ori... si totusi încă n-a venit...
Si atunci... câtă iubire
încape în inima unui Părinte? Îşi dă inima
indurerată în schimbul libertăţii fiului, dar iubirea pentru fiu nu
îl lasă nici măcar să moară... Îşi dă viaţa, dar continuă să trăiască din
speranţă... Speranţa că într-o zi fiul său iubit se va intoarce, şi se va
întoarce schimbat!
Atâta iubire încape în
inima unui Părinte... acceptă să trăiască
chiar dacă nu mai are viaţă în el. Trăieşte zi de zi doar cu speranţa că fiul său va înţelege, că nu va rămane indiferent faţă de
sacrificiul său... Gândul la acea zi îl ţine în viaţă. Nu îi va reproşa nimic, nu
îl va întreba de ce i-a luat atât de mult să vină, pentru că bucuria lui de a-l
vedea schimbat va fi mult mai mare decât orice suferinţă îndurată...
Biserica
e mică, simplă de tot, dar cu o privelişte ce iţi taie respiraţia.
Apoi am mers la Mormântul
Sfânt, iar dupa ceva vreme la Zidul Plângerii. Am stat cel puţin o oră acolo.
Mi-era drag sa ma uit la familiile de evrei, cu mulţi copii imbracaţi la fel. Cu
tot haosul de acolo... era o pace de nedescris. Abia ma pot dezlipi
de scaun de fiecare dată. Am pus din nou un bileţel in
zid şi am plecat… cu spatele, aşa cum fac ei. Păşesc înapoi, rămânând cu faţa
îndreptată spre Zid, ca o dovadă profundă de respect.
M-am întors la biserică si m-am aşezat în
faţa Mormântului Sfânt. La un moment
dat a venit o familie de arabi (mamă, tată şi două fiice), iar mama m-a
întrebat ce e acolo. Le-am spus că e locul unde a fost îngropat Isus şi că pot să
intre să vadă mormântul daca vor. Mai târziu am intrat şi eu din nou. Cuvintele “Eu sunt
cu voi, până la sfârşitul veacului” imi rasunau în minte. Când m-am ridicat din
genunchi, am observat că pe jos era o eşarfa. Probabil o uitase cineva mai
devreme. Am luat-o şi am dus-o călugărului care păzea
Mormântul în acel moment, dar mi-a spus “For you, for you”. Sper ca în momentele de disperare măcar eşarfa să
îmi aducă mereu aminte că, indiferent ce se va întâmpla, El va fi cu noi până
la sfârşitul veacului...
La liturghia de duminică
dimineaţa a fost o atmosferă complet diferită în inima mea. Lângă mine s-a aşezat o doamnă din Columbia ,
rezidentă în New York .
M-a întreabat dacă a nimerit locul
unde se celebrează liturghia catolică şi de ce au ales tocmai acel loc. Îi
răspund că celebrează în faţa Mormântului Sfânt, unde altundeva să celebreze
Învierea Domnului? A sărit ca arsă de pe bancă şi m-a întreabat dacă acela e
într-adevăr Mormântul Sfânt, pentru că ea crezuse că e la intrare, aşa
înţelesese de la ghid. Parcă nici nu îi mai venea să se aşeze de emoţie... Deşi a fost cam
vorbăreaţă, întrebându-mă una alta chiar şi după ce a început liturghia, s-a
dovedit a fi simpatică. Nu era practicantă, dar părea dornică să afle mai
multe.
Liturghia a fost în
latină, de o expresivitate de nedescris. Acel “Alleluia” mi-a rămas întipărit
în inimă alături de “Gloria in excelsis Deo” de la Crăciun. Nu mai era o simplă
exclamaţie, ci un adevăr. Isus înviase din morţi şi avea să rămână cu noi până
la sfârşitul veacului!
Am umblat alături de ei şi de un preot cappuccin,
povestind despre tot felul de lucruri şi culegând din mers migdale verzi. La un
moment dat am început să conjugăm verbe in diferite limbi şi încet încet am
descoperit ca brazilianca fusese profesoară de portugheză şi renunţase la tot
pentru a veni în Ţara Sfântă ca asistentă medicală, iar fata din Polonia,
căreia nu îi dădeam mai mult de 25 de ani, avea de fapt cu zece ani în plus; era profesoară de poloneză, dar venise pentru două luni să îi ajute pe fraţii
cappuccini la curăţenie.
Printre pelerini am gasit-o si pe sora Lucia de la Caritas Baby Hospital, doar ca era imbracata in "civil" si mi-a luat ceva timp pana am recunoscut-o :-)
Am ajuns la Emmaus in jurul orei 15, cu picioarele
aproape secerate de la atâta drum. Surorile de acolo ne-au aşteptat cu pâine,
hummus, măsline, apă, ceai, suc şi cornuleţe. Am celebrat Sf. Liturghie
afară în curte, încercând să conştientizăm esenţa Evangheliei din ziua
respectivă. Ne-am întors prin Ramallah, capitala administrativă a Palestinei, în trecut oraş creştin (acum majoritatea populaţiei este formată din musulmani).
Cred că e
cel mai complex oraş din toate punctele de vedere.
Cu inima strânsă m-am desparţit de el
aseară, sperând să nu treacă prea mult timp până am să îl revăd. Pe drum m-au sunat surorile, insistând să trec pe
la ele oricât ar fi de tarziu. Şi aşa am făcut. Dupa cinci zile mi-am revăzut
copilaşii, dormind adânc... iar Ierusalimul a rămas undeva departe, ascuns în
suflet.