Saturday, July 13, 2013

Într-o zi de mâine...

   Sub efectul analgezicelor... dar învingătoare! J

   E bine că am amorţit... N-am avut încotro. Nu ştiam altfel cum să o scot la capăt fără să mai trec prin ceea ce am trecut înainte să las tot şi să plec din ţară.

  Ultimele trei săptămâni s-au scurs cu totul altfel decât mi-am închipuit că o să se întâmple. Majoritatea copiilor au plecat pentru o lună acasă, la familiile lor, aşa că mi-am luat rămas-bun tot pe rând. Credeam că o să fiu nostalgică, supărată, smiorcăită, mereu cu gândul că ceea ce fac, fac pentru ultima oară pentru că se apropie momentul plecării. Nici poveste, cum ar spune mama. Am intrat într-o stare de amorţeală şi am refuzat să mă gândesc la orice avea legătură cu despărţirea. La urma urmei, se pare că din noiembrie se va introduce zbor Wizz Air Cluj – Tel Aviv, deci va fi floare la ureche revenirea atunci când dorul de copii şi Ierusalim va fi prea mare.
  M-am îngropat complet în munca legată de ultima mea mare sarcină: pelerinajul unui grup de educatoare şi învăţătoare din Savona, cele cu care făcusem schimburi de scrisori şi desene din partea elevilor. Am pregătit pelerinajul de la A la Z, iar apoi m-am transformat în însoţitoare/ghid, complet la dispoziţia lor. Şi în ciuda epuizării fizice şi psihice, mi-a plăcut la nebunie!



    Venirea grupului a fost cireaşa de pe tort a experienţei mele aici. Faptul că m-au ţinut ocupată cât era ziua de lungă m-a ajutat să mă desprind mai uşor de copii şi surori, m-a ajutat să reintru în mediul meu de la grădinţă (chiar am pus la cale un nou proiect, un schimb de desene-scrisorele cu piticii de la gradiniţa "Sfânta Ana") şi mi-a dat posibilitatea să vizitez o parte din locurile pe care nu apucasem să le văd dintr-o postură de voluntar-ghid-pelerin.


                                                                  
"Grâul fraternităţii" de la Savona a fost semănat în curtea şcolii de fete, dar nu înainte de a pune puţin deoparte şi pentru copiii mei de acasă
   
    Au fost minunaţi... indisciplinaţi, aiuriţi, complet în afara spaţiului şi mai ales a timpului, de o inocenţă ieşită dn comun... dar cu un respect unul faţă de celălalt care m-a impresionat profund. Mi-au zis că ei nu sunt genul care să se grăbească, pentru că vor să trăiască fiecare clipă. Aşa că am schimbat şi eu placa şi totul a decurs de minune! Am râs în orice împrejurare, ne-am bucurat de cele văzute, am făcut poze, am împărtăşit experienţe, ne-am respectat reciproc şi ne-am acceptat cu bune şi  cu rele. Am fost într-adevăr o familie în care eu una m-am simţit complet în largul meu şi am învăţat o lecţie importantă pe care o uitasem de mulţi ani. Câteodată chiar e nevoie să luăm viaţa mai cu calm, să rupem în bucăţele programul prestabilit şi să ne bucurăm de fiecare lucru mic chiar în acel moment, nu mai tarziu!




    Datorită pelerinajului am ajuns din nou la Ierusalim, Yad Vashem, Hebron şi am vizitat în sfârşit Ein Karem, Ierihon, Marea Moartă, Qumran (locul unde s-au găsit manuscrisele de la Marea Moartă), Galilea (Muntele Tabor, Nazaret, Marea Galileii, locul unde Isus a predicat Fericirile, locul unde a avut loc multiplicarea pâinilor şi a peştilor, Capernaum...)

Vedere de pe Muntele Tabor 
 
 
              Mda... eu nu umblu pe mare :)


 
 
Sinagoga lui Isus :)

 Qumran
 
Marea Moartă
Mormântul Sfânt
Ultimul bileţel pus la Zidul Plângerii...

    Despărţirea de copii a avut loc tot sub efectul „analgezicelor”... între alergătura după cei din grup, terminarea ultimelor rapoarte la birou, cumpărarea ultimelor suveniruri, făcut, desfăcut şi refăcut bagajul de câteva ori, am ajuns într-un final acasă unde mă aşteptau copiii în pijamale şi tortul cu lumânările aprinse.


   I-am pus la culcare ca de obicei şi le-am spus că ne vedem „într-o zi de mâine”... dacă Dumnezeu va vrea. N-am dormit aproape deloc în ultima noapte, am tot făcut naveta sus-jos, de la pătuţuri la bagaj şi invers. Dimineaţa la 4 jumate i-am văzut pentru ultima oară şi m-am desprins de ei cu gândul că la momentul potrivit o să vină şi acea şi de mâine în care o să fiu din nou în mijlocul lor.

     Am lăsat Betleemul dimineaţa la 5 jumate, cu lacrimi în ochi, dar liniştită... Pelerinii mei italieni au avut grijă să îmi distragă atenţia, să îmi povesească lucruri amuzante şi să îmi ţină mintea cât se poate de ocupată. Am vizitat împreună Galilea, iar a doua zi dimineaţa ei au plecat la aeroport. Atunci am rămas, pentru prima oară din 6 decembrie încoace, complet singură. M-am plimbat prin Nazaret ore în şir, am mâncat piersici, curmale şi smochine, am vizitat cât am putut de mult din oraş... şi am început să mă întreb dacă persoana care se plimbă singură prin Nazaret o fi aceeaşi persoană care se plimba singură prin Cluj anul trecut. Nu am aflat răspunsul, cred că mai întâi e nevoie să mă reîntorc acasă pentru a-mi da seama.




     Joi seara am ajuns la Gan Yavne, la „familia” mea din Israel din perioada asta. Vineri am luat sărbătorit pentru ultima dată Shabbatul împreună: am luat cina, iar apoi am fost pe malul mării să îmi iau rămas bun de la Marea Mediterană. Sâmbătă am vizitat nişte peşteri, iar în rest m-am îndopat cu nuci macademia din producţia lor proprie şi cu păstăi de carob (roşcove), culese din sălbăticie :D



    Las în urmă două familii dragi... cea a surorilor şi copiilor de pe teritoriu palestinian, şi cea a Arianei, care şi-a asumat rolul de mamă în toată perioada asta şi datorită căreia m-am apropiat şi mai tare de cultura ebraică. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ambele şi sper ca acea zi de mâine, ziua revederii, să nu se lase prea mult aşteptată!

Cadoul primit de la surori: Pruncul Isus care să îmi amintească de copii
          

     Sunt ultimele ore petrecute în Israel, departe de ţara mea. Am atâtea planuri pentru întoarcerea acasă... am atâtea lucruri în minte... Atâţia oameni dragi la care abia aştept să ajung...
      Gândul îmi fuge mereu la cum am ajuns aici, la ultimele zile dinaintea plecării. Atunci aş fi dat orice pentru un leac care să atenueze durerea despărţirii. N-am să uit niciodată acea spaimă din ultimele zile: „Dacă mama sau tata păţesc ceva în lipsa mea?”, „Dacă Bogdan n-o să conducă cu atenţie şi o să aibă accident de maşină?”, „Dacă bunicii i se agravează cataracta atât de tare încât n-o să mai poată să vadă/să mă vadă până mă întorc?”, „Dacă o să i se întâmple ceva rău Eddei?”, „Dacă Wanda nu se mai întoarce degrabă din China şi n-am să o mai văd câţiva ani buni?”, "Dacă mă uită lumea până ma întorc?" Dacă, dacă, dacă... un şir infinit de lucruri negative pe care oricum nu aveam puterea să le controlez.
     A fost grea despărţirea, mult mai grea decât am lăsat să se vadă. Am plâns multe nopţi înainte să plec, am plâns aproape tot drumul până la Bucureşti în tentativa de a o lăsa pe Edda acolo până mă întorc, am plâns încă aproape două zile cât am avut de aşteptat după viză şi în final m-am întors cu tot cu ea acasă pentru că pur şi simplu n-am putut să mă despart de ea. 

Edda, în drum spre Bucureşti

     Am citit suferinţa din sufletul tatălui meu, iar chipul disperat al mamei când m-a îmbrăţişat ultima oară în faţa casei mă urmăreşte şi acum şi mă face să mă întreb cum am putut să le fac asta. Cum am putut să îi cer tatălui meu să vină cu mine la aeroport, asta după ce asistase deja la scena de rămas bun de la colegele de la serviciu, când au coborât toate să mă salute? Numai Cel de Sus a putut să le dea putere să se adune şi să treacă cu bine peste perioada asta.

      Cea mai simpatică reacţie de care am avut parte la aflarea veştii că plec a venit din partea Andreei, una din Savantele Trăznite de la Fun Science, o gască de oameni absolut minunati pe care îi cunoscusem în Ţara lui Andrei. Eram la Bucureşti şi ieşisem la un ceai după un eveniment. Deşi abia ne cunoscusem, când a auzit unde plec s-a răstit la mine de parcă aş fi fost sora ei mai mică: „Unde să pleci? ÎN PALESTINA??? DA’ MAMA TA ŞTIE CE VREI SĂ FACI???”
       Săraca mama... da, ştia şi ea ce vreau să fac, doar că nu îi cerusem părerea, o informasem şi cam atât...
Şi cu toată durerea pricinuită părinţilor, nu am regretat nicio clipă alegerea făcută. Iar sentimentul pe care îl am acum nu se poate descrie în cuvinte. Mă simt recunoscătoare şi oarecum învingătoare. Recunoscătoare pentru ceea ce am trăit, pentru schimbările pe care mi le-a adus această experienţă, pentru oamenii întâlniţi, pentru lecţiile de viaţă primite. Învingătoare mă simt pentru că am trecut cu bine peste încercări, pentru că am învăţat să am răbdare, pentru că am crezut că Dumnezeu îmi va fi alături şi mă va ajuta să o scot la capăt, iar pe cei dragi îi va păzi de orice rău şi îi va întări în momentele de disperare.

"Ne lăudăm în suferință, știind că suferința aduce răbdare, răbdarea aduce virtute, virtutea aduce speranţă, iar speranța nu înșală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre...
Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia?
În toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit." (Romani)

     Lucrul pe care l-am simțit zi de zi a fost că îmi iubesc enorm familia. Nu doar pentru tot ceea ce au facut pentru mine și pentru amintirile frumoase adunate de-a lungul timpului, ci pentru faptul că datorită lor mi-am păstrat traiectoria în viață, de multe ori gândindu-mă că n-ar merita nicio clipă să îmi fac de rușine familia. Și pentru că m-am simțit atât de iubită și mereu în siguranță. De fiecare dată când îmi amintesc de copilărie, îmi amintesc sentimentul acela dulce de siguranță, de "totul o să fie bine până la urmă". Încă cred în acel sentiment. Cum se spune, fiecare familie are o cruce de purtat, doar că nu toți o afișează la ușă. Familia mea a știut să depășască atâtea greutăți în viață fără să se umple de răutate, dimpotrivă. Încă profităm de orice ocazie pentru a ne reuni și a petrece timpul împreună, încă îi spunem mamei săru-mana pentru masă, încă știm să râdem din nimicuri și considerăm că necazurile noastre sunt minuscule în comparație cu ale altor familii.


     Așa se explică dorința mea de a avea un trai decent aproape de familie. Nu ingropat în serviciu încât să îmi văd părinții doar de sărbători, nu în altă țară unde banii ar fi mai mulți și timpul petrecut lângă părinți aproape inexistent.
    Consider că părinții mei merită mult mai mult decât ceea ce le-aș putea oferi fiind departe. Le-as putea oferi poate gândul că o duc foarte bine din punct de vedere financiar, că îmi permit să călătoresc, că nu mai stiu ce e aia grija banilor, că poate sunt realizată din punct de vedere profesional. Dragii mei părinți, valorați infinit mai mult decât toate astea. Pentru că iubirea pe care mi-ați oferit-o din prima zi nu se poate răsplăti cu bani. Iubirea voastră mi-a oferit amintiri, siguranță, caracter sănătos, dorința de altruism și dorința de a fi exact ca voi. Nu îmi doresc altceva pentru copiii mei decât să crească într-o familie puternică, exact ca aceea în care am crescut eu. 



     Dragă Mama Popoaie, am plecat de acasă exact în ziua în care se împlinea un an de când ai plecat de lângă noi... Ştiu că ai fost lângă mine în toată perioada asta, te-am simţit mai vie ca oricând... Te-am simţit lângă mine când le pregăteam copiilor mâncarea, când le dădeam să mănânce, când spălam vasele, când întindeam, adunam sau călcam hăinuţele lor, când strângeam jucăriile împrăştiate, când le făceam baie, când pieptănam fetiţele, când stăteam lângă ei atunci când erau bolnavi... Toate astea le-am făcut pentru că te-am văzut pe tine făcându-le pentru noi.
Apoi am crescut şi m-am îngropat în „viaţa mea”, o viaţă în care nu prea mai era timp şi pentru tine, pentru aceleaşi întrebări puse la infinit şi aceleaşi explicaţii date tot la câteva minute. Dar tu nu te-ai supărat pe mine, dimpotrivă. Îmi plângeai de milă că învăţ mult, că lucrez mult, că sunt ocupată să îi ajut pe alţii... Erai mândră că seamănam cu tine, bună la suflet...
Când mi-am dat seama de greşeala făcută şi m-am întors la tine, te-ai uitat la mine cu ochii tai plini de iubire, dar mintea ta ezita... „Ce faceţi, cum sânteţi, sânteţi bine? Ce vă fac părinţii?”
Nu mai ştiai cine sunt...
Apoi ai plecat în dimineaţa zilei de Sfântul Nicolae... Îţi pregătisem un pacheţel cu dulciuri şi venisem devreme de tot la serviciu ca să pot pleca mai repede să stau mai mult timp cu tine la spital. Dar a sunat telefonul... şi mama ţipa... Am fost tare câteva zile, iar apoi am refuzat să mă mai gândesc la tine, la faptul că nu mai eşti, că nu am apucat să îmi iau rămas bun, că nu ţi-am mulţumit pentru iubirea şi gria ta, că nu ţi-am cerut iertare pentru timpul pe care l-am dedicat altora în loc să ţi-l dedic ţie...  

    Sentimentul de vinovăţie m-a apăsat rău de tot, asta până când ai „apărut” din nou. Ai apărut zi de zi în chipul copiilor şi în tot ceea ce făceam pentru ei. 



Puteam să jur că eşti lângă mine, că te uiţi cu drag la noi şi că eşti mândră de nepoata ta. Şapte luni şi jumătate nu sunt suficiente pentru a şterge greşeala, deşi stiu că tu n-ai fost niciodată supărată pe mine.
Am înţeles ca Dumnezeu m-a adus aici şi ca să mă ajute să trec peste plecarea ta, să îmi amintesc cât de mult m-ai iubit şi, mai ales, să mă împiedice să fac aceeaşi greşeală şi cu părinţii mei.
Dragă Mama Popoaie, ţie îţi dedic întreg timpul petrecut aici, în semn de mulţumire pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine şi în semn de regret pentru tot ceea ce n-am făcut pentru tine.
Într-o zi de mâine, ne vom revedea... şi vom privi împreună Ierusalimul de acolo de Sus...

Ierusalim, oraşul inimii mele

  P.S. În mod normal ar fi trebuit să mă întorc acasă cu un simbol creştin. Voiam să îmi iau ceva special de aici ca amintire a experienței. Aproape toți voluntarii s-au tatuat, și nu doar ei, ci și surorile (ele au tatuate o cruce la încheietura mâinii drepte, obicei preluat de la creștinii copţi din Egipt). Știind că tata nu e de acord cu tatuajele de niciun fel, am decis că îmi voi comanda un medalion care reprezintă Steaua lui David cu o cruce în mijloc, o combinație a principalului simbol evreiesc cu cea a principalului simbol creștin. Dar nu a fost gata la timp, probabil o să mi-l trimită pe cineva cu prima ocazie. Mă întorc acasă cu un medalion care simbolizează ceea ce am învăţat aici: să trăiesc clipa când e cazul, să am grijă cum îmi investesc timpul, să nu uit că orice început are şi un sfârşit, să sper în acea zi de mâine şi să lupt pentru ea azi, să am încredere în ceasul lui Dumnezeu care nu dă niciodată greş. Iar partea drăguţă e că medalionul l-am văzut şi l-am cumpărat în data de 4 iulie, în ziua când se împlineau trei ani de când mi-am pierdut la sală medalionul cu simbolul XPICTOC la care ţineam atât de mult şi căruia încă îi simţeam lipsa. 



   Plec amorţită... si sper ca zilele petrecute la Marea Neagră, zilele din Tabăra din Ţara lui Andrei şi mai ales zilele petrecute acasă cu familia si prietenii vor atenua durerea pe care o voi simţi cînd va trece efectul "anesteziei". De fapt nu zilele, ci oamenii, acei oameni minunaţi la care m-am gândit în tot acest timp şi pe care abia aştept să îi revăd. Mulţumesc tuturor pentru sprijin, încurajări, rugăciuni şi gânduri bune... Vă iubesc mult... Ne vedem curând de tot... ACASĂ! :)