Saturday, July 13, 2013

Într-o zi de mâine...

   Sub efectul analgezicelor... dar învingătoare! J

   E bine că am amorţit... N-am avut încotro. Nu ştiam altfel cum să o scot la capăt fără să mai trec prin ceea ce am trecut înainte să las tot şi să plec din ţară.

  Ultimele trei săptămâni s-au scurs cu totul altfel decât mi-am închipuit că o să se întâmple. Majoritatea copiilor au plecat pentru o lună acasă, la familiile lor, aşa că mi-am luat rămas-bun tot pe rând. Credeam că o să fiu nostalgică, supărată, smiorcăită, mereu cu gândul că ceea ce fac, fac pentru ultima oară pentru că se apropie momentul plecării. Nici poveste, cum ar spune mama. Am intrat într-o stare de amorţeală şi am refuzat să mă gândesc la orice avea legătură cu despărţirea. La urma urmei, se pare că din noiembrie se va introduce zbor Wizz Air Cluj – Tel Aviv, deci va fi floare la ureche revenirea atunci când dorul de copii şi Ierusalim va fi prea mare.
  M-am îngropat complet în munca legată de ultima mea mare sarcină: pelerinajul unui grup de educatoare şi învăţătoare din Savona, cele cu care făcusem schimburi de scrisori şi desene din partea elevilor. Am pregătit pelerinajul de la A la Z, iar apoi m-am transformat în însoţitoare/ghid, complet la dispoziţia lor. Şi în ciuda epuizării fizice şi psihice, mi-a plăcut la nebunie!



    Venirea grupului a fost cireaşa de pe tort a experienţei mele aici. Faptul că m-au ţinut ocupată cât era ziua de lungă m-a ajutat să mă desprind mai uşor de copii şi surori, m-a ajutat să reintru în mediul meu de la grădinţă (chiar am pus la cale un nou proiect, un schimb de desene-scrisorele cu piticii de la gradiniţa "Sfânta Ana") şi mi-a dat posibilitatea să vizitez o parte din locurile pe care nu apucasem să le văd dintr-o postură de voluntar-ghid-pelerin.


                                                                  
"Grâul fraternităţii" de la Savona a fost semănat în curtea şcolii de fete, dar nu înainte de a pune puţin deoparte şi pentru copiii mei de acasă
   
    Au fost minunaţi... indisciplinaţi, aiuriţi, complet în afara spaţiului şi mai ales a timpului, de o inocenţă ieşită dn comun... dar cu un respect unul faţă de celălalt care m-a impresionat profund. Mi-au zis că ei nu sunt genul care să se grăbească, pentru că vor să trăiască fiecare clipă. Aşa că am schimbat şi eu placa şi totul a decurs de minune! Am râs în orice împrejurare, ne-am bucurat de cele văzute, am făcut poze, am împărtăşit experienţe, ne-am respectat reciproc şi ne-am acceptat cu bune şi  cu rele. Am fost într-adevăr o familie în care eu una m-am simţit complet în largul meu şi am învăţat o lecţie importantă pe care o uitasem de mulţi ani. Câteodată chiar e nevoie să luăm viaţa mai cu calm, să rupem în bucăţele programul prestabilit şi să ne bucurăm de fiecare lucru mic chiar în acel moment, nu mai tarziu!




    Datorită pelerinajului am ajuns din nou la Ierusalim, Yad Vashem, Hebron şi am vizitat în sfârşit Ein Karem, Ierihon, Marea Moartă, Qumran (locul unde s-au găsit manuscrisele de la Marea Moartă), Galilea (Muntele Tabor, Nazaret, Marea Galileii, locul unde Isus a predicat Fericirile, locul unde a avut loc multiplicarea pâinilor şi a peştilor, Capernaum...)

Vedere de pe Muntele Tabor 
 
 
              Mda... eu nu umblu pe mare :)


 
 
Sinagoga lui Isus :)

 Qumran
 
Marea Moartă
Mormântul Sfânt
Ultimul bileţel pus la Zidul Plângerii...

    Despărţirea de copii a avut loc tot sub efectul „analgezicelor”... între alergătura după cei din grup, terminarea ultimelor rapoarte la birou, cumpărarea ultimelor suveniruri, făcut, desfăcut şi refăcut bagajul de câteva ori, am ajuns într-un final acasă unde mă aşteptau copiii în pijamale şi tortul cu lumânările aprinse.


   I-am pus la culcare ca de obicei şi le-am spus că ne vedem „într-o zi de mâine”... dacă Dumnezeu va vrea. N-am dormit aproape deloc în ultima noapte, am tot făcut naveta sus-jos, de la pătuţuri la bagaj şi invers. Dimineaţa la 4 jumate i-am văzut pentru ultima oară şi m-am desprins de ei cu gândul că la momentul potrivit o să vină şi acea şi de mâine în care o să fiu din nou în mijlocul lor.

     Am lăsat Betleemul dimineaţa la 5 jumate, cu lacrimi în ochi, dar liniştită... Pelerinii mei italieni au avut grijă să îmi distragă atenţia, să îmi povesească lucruri amuzante şi să îmi ţină mintea cât se poate de ocupată. Am vizitat împreună Galilea, iar a doua zi dimineaţa ei au plecat la aeroport. Atunci am rămas, pentru prima oară din 6 decembrie încoace, complet singură. M-am plimbat prin Nazaret ore în şir, am mâncat piersici, curmale şi smochine, am vizitat cât am putut de mult din oraş... şi am început să mă întreb dacă persoana care se plimbă singură prin Nazaret o fi aceeaşi persoană care se plimba singură prin Cluj anul trecut. Nu am aflat răspunsul, cred că mai întâi e nevoie să mă reîntorc acasă pentru a-mi da seama.




     Joi seara am ajuns la Gan Yavne, la „familia” mea din Israel din perioada asta. Vineri am luat sărbătorit pentru ultima dată Shabbatul împreună: am luat cina, iar apoi am fost pe malul mării să îmi iau rămas bun de la Marea Mediterană. Sâmbătă am vizitat nişte peşteri, iar în rest m-am îndopat cu nuci macademia din producţia lor proprie şi cu păstăi de carob (roşcove), culese din sălbăticie :D



    Las în urmă două familii dragi... cea a surorilor şi copiilor de pe teritoriu palestinian, şi cea a Arianei, care şi-a asumat rolul de mamă în toată perioada asta şi datorită căreia m-am apropiat şi mai tare de cultura ebraică. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ambele şi sper ca acea zi de mâine, ziua revederii, să nu se lase prea mult aşteptată!

Cadoul primit de la surori: Pruncul Isus care să îmi amintească de copii
          

     Sunt ultimele ore petrecute în Israel, departe de ţara mea. Am atâtea planuri pentru întoarcerea acasă... am atâtea lucruri în minte... Atâţia oameni dragi la care abia aştept să ajung...
      Gândul îmi fuge mereu la cum am ajuns aici, la ultimele zile dinaintea plecării. Atunci aş fi dat orice pentru un leac care să atenueze durerea despărţirii. N-am să uit niciodată acea spaimă din ultimele zile: „Dacă mama sau tata păţesc ceva în lipsa mea?”, „Dacă Bogdan n-o să conducă cu atenţie şi o să aibă accident de maşină?”, „Dacă bunicii i se agravează cataracta atât de tare încât n-o să mai poată să vadă/să mă vadă până mă întorc?”, „Dacă o să i se întâmple ceva rău Eddei?”, „Dacă Wanda nu se mai întoarce degrabă din China şi n-am să o mai văd câţiva ani buni?”, "Dacă mă uită lumea până ma întorc?" Dacă, dacă, dacă... un şir infinit de lucruri negative pe care oricum nu aveam puterea să le controlez.
     A fost grea despărţirea, mult mai grea decât am lăsat să se vadă. Am plâns multe nopţi înainte să plec, am plâns aproape tot drumul până la Bucureşti în tentativa de a o lăsa pe Edda acolo până mă întorc, am plâns încă aproape două zile cât am avut de aşteptat după viză şi în final m-am întors cu tot cu ea acasă pentru că pur şi simplu n-am putut să mă despart de ea. 

Edda, în drum spre Bucureşti

     Am citit suferinţa din sufletul tatălui meu, iar chipul disperat al mamei când m-a îmbrăţişat ultima oară în faţa casei mă urmăreşte şi acum şi mă face să mă întreb cum am putut să le fac asta. Cum am putut să îi cer tatălui meu să vină cu mine la aeroport, asta după ce asistase deja la scena de rămas bun de la colegele de la serviciu, când au coborât toate să mă salute? Numai Cel de Sus a putut să le dea putere să se adune şi să treacă cu bine peste perioada asta.

      Cea mai simpatică reacţie de care am avut parte la aflarea veştii că plec a venit din partea Andreei, una din Savantele Trăznite de la Fun Science, o gască de oameni absolut minunati pe care îi cunoscusem în Ţara lui Andrei. Eram la Bucureşti şi ieşisem la un ceai după un eveniment. Deşi abia ne cunoscusem, când a auzit unde plec s-a răstit la mine de parcă aş fi fost sora ei mai mică: „Unde să pleci? ÎN PALESTINA??? DA’ MAMA TA ŞTIE CE VREI SĂ FACI???”
       Săraca mama... da, ştia şi ea ce vreau să fac, doar că nu îi cerusem părerea, o informasem şi cam atât...
Şi cu toată durerea pricinuită părinţilor, nu am regretat nicio clipă alegerea făcută. Iar sentimentul pe care îl am acum nu se poate descrie în cuvinte. Mă simt recunoscătoare şi oarecum învingătoare. Recunoscătoare pentru ceea ce am trăit, pentru schimbările pe care mi le-a adus această experienţă, pentru oamenii întâlniţi, pentru lecţiile de viaţă primite. Învingătoare mă simt pentru că am trecut cu bine peste încercări, pentru că am învăţat să am răbdare, pentru că am crezut că Dumnezeu îmi va fi alături şi mă va ajuta să o scot la capăt, iar pe cei dragi îi va păzi de orice rău şi îi va întări în momentele de disperare.

"Ne lăudăm în suferință, știind că suferința aduce răbdare, răbdarea aduce virtute, virtutea aduce speranţă, iar speranța nu înșală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre...
Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia?
În toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit." (Romani)

     Lucrul pe care l-am simțit zi de zi a fost că îmi iubesc enorm familia. Nu doar pentru tot ceea ce au facut pentru mine și pentru amintirile frumoase adunate de-a lungul timpului, ci pentru faptul că datorită lor mi-am păstrat traiectoria în viață, de multe ori gândindu-mă că n-ar merita nicio clipă să îmi fac de rușine familia. Și pentru că m-am simțit atât de iubită și mereu în siguranță. De fiecare dată când îmi amintesc de copilărie, îmi amintesc sentimentul acela dulce de siguranță, de "totul o să fie bine până la urmă". Încă cred în acel sentiment. Cum se spune, fiecare familie are o cruce de purtat, doar că nu toți o afișează la ușă. Familia mea a știut să depășască atâtea greutăți în viață fără să se umple de răutate, dimpotrivă. Încă profităm de orice ocazie pentru a ne reuni și a petrece timpul împreună, încă îi spunem mamei săru-mana pentru masă, încă știm să râdem din nimicuri și considerăm că necazurile noastre sunt minuscule în comparație cu ale altor familii.


     Așa se explică dorința mea de a avea un trai decent aproape de familie. Nu ingropat în serviciu încât să îmi văd părinții doar de sărbători, nu în altă țară unde banii ar fi mai mulți și timpul petrecut lângă părinți aproape inexistent.
    Consider că părinții mei merită mult mai mult decât ceea ce le-aș putea oferi fiind departe. Le-as putea oferi poate gândul că o duc foarte bine din punct de vedere financiar, că îmi permit să călătoresc, că nu mai stiu ce e aia grija banilor, că poate sunt realizată din punct de vedere profesional. Dragii mei părinți, valorați infinit mai mult decât toate astea. Pentru că iubirea pe care mi-ați oferit-o din prima zi nu se poate răsplăti cu bani. Iubirea voastră mi-a oferit amintiri, siguranță, caracter sănătos, dorința de altruism și dorința de a fi exact ca voi. Nu îmi doresc altceva pentru copiii mei decât să crească într-o familie puternică, exact ca aceea în care am crescut eu. 



     Dragă Mama Popoaie, am plecat de acasă exact în ziua în care se împlinea un an de când ai plecat de lângă noi... Ştiu că ai fost lângă mine în toată perioada asta, te-am simţit mai vie ca oricând... Te-am simţit lângă mine când le pregăteam copiilor mâncarea, când le dădeam să mănânce, când spălam vasele, când întindeam, adunam sau călcam hăinuţele lor, când strângeam jucăriile împrăştiate, când le făceam baie, când pieptănam fetiţele, când stăteam lângă ei atunci când erau bolnavi... Toate astea le-am făcut pentru că te-am văzut pe tine făcându-le pentru noi.
Apoi am crescut şi m-am îngropat în „viaţa mea”, o viaţă în care nu prea mai era timp şi pentru tine, pentru aceleaşi întrebări puse la infinit şi aceleaşi explicaţii date tot la câteva minute. Dar tu nu te-ai supărat pe mine, dimpotrivă. Îmi plângeai de milă că învăţ mult, că lucrez mult, că sunt ocupată să îi ajut pe alţii... Erai mândră că seamănam cu tine, bună la suflet...
Când mi-am dat seama de greşeala făcută şi m-am întors la tine, te-ai uitat la mine cu ochii tai plini de iubire, dar mintea ta ezita... „Ce faceţi, cum sânteţi, sânteţi bine? Ce vă fac părinţii?”
Nu mai ştiai cine sunt...
Apoi ai plecat în dimineaţa zilei de Sfântul Nicolae... Îţi pregătisem un pacheţel cu dulciuri şi venisem devreme de tot la serviciu ca să pot pleca mai repede să stau mai mult timp cu tine la spital. Dar a sunat telefonul... şi mama ţipa... Am fost tare câteva zile, iar apoi am refuzat să mă mai gândesc la tine, la faptul că nu mai eşti, că nu am apucat să îmi iau rămas bun, că nu ţi-am mulţumit pentru iubirea şi gria ta, că nu ţi-am cerut iertare pentru timpul pe care l-am dedicat altora în loc să ţi-l dedic ţie...  

    Sentimentul de vinovăţie m-a apăsat rău de tot, asta până când ai „apărut” din nou. Ai apărut zi de zi în chipul copiilor şi în tot ceea ce făceam pentru ei. 



Puteam să jur că eşti lângă mine, că te uiţi cu drag la noi şi că eşti mândră de nepoata ta. Şapte luni şi jumătate nu sunt suficiente pentru a şterge greşeala, deşi stiu că tu n-ai fost niciodată supărată pe mine.
Am înţeles ca Dumnezeu m-a adus aici şi ca să mă ajute să trec peste plecarea ta, să îmi amintesc cât de mult m-ai iubit şi, mai ales, să mă împiedice să fac aceeaşi greşeală şi cu părinţii mei.
Dragă Mama Popoaie, ţie îţi dedic întreg timpul petrecut aici, în semn de mulţumire pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine şi în semn de regret pentru tot ceea ce n-am făcut pentru tine.
Într-o zi de mâine, ne vom revedea... şi vom privi împreună Ierusalimul de acolo de Sus...

Ierusalim, oraşul inimii mele

  P.S. În mod normal ar fi trebuit să mă întorc acasă cu un simbol creştin. Voiam să îmi iau ceva special de aici ca amintire a experienței. Aproape toți voluntarii s-au tatuat, și nu doar ei, ci și surorile (ele au tatuate o cruce la încheietura mâinii drepte, obicei preluat de la creștinii copţi din Egipt). Știind că tata nu e de acord cu tatuajele de niciun fel, am decis că îmi voi comanda un medalion care reprezintă Steaua lui David cu o cruce în mijloc, o combinație a principalului simbol evreiesc cu cea a principalului simbol creștin. Dar nu a fost gata la timp, probabil o să mi-l trimită pe cineva cu prima ocazie. Mă întorc acasă cu un medalion care simbolizează ceea ce am învăţat aici: să trăiesc clipa când e cazul, să am grijă cum îmi investesc timpul, să nu uit că orice început are şi un sfârşit, să sper în acea zi de mâine şi să lupt pentru ea azi, să am încredere în ceasul lui Dumnezeu care nu dă niciodată greş. Iar partea drăguţă e că medalionul l-am văzut şi l-am cumpărat în data de 4 iulie, în ziua când se împlineau trei ani de când mi-am pierdut la sală medalionul cu simbolul XPICTOC la care ţineam atât de mult şi căruia încă îi simţeam lipsa. 



   Plec amorţită... si sper ca zilele petrecute la Marea Neagră, zilele din Tabăra din Ţara lui Andrei şi mai ales zilele petrecute acasă cu familia si prietenii vor atenua durerea pe care o voi simţi cînd va trece efectul "anesteziei". De fapt nu zilele, ci oamenii, acei oameni minunaţi la care m-am gândit în tot acest timp şi pe care abia aştept să îi revăd. Mulţumesc tuturor pentru sprijin, încurajări, rugăciuni şi gânduri bune... Vă iubesc mult... Ne vedem curând de tot... ACASĂ! :)



Wednesday, June 26, 2013

Sesiune

    Nu m-am gândit că există atmosferă de sesiune chiar și atunci când faci voluntariat. Dar mă încearcă aceleași sentimente de oboseală, stres, dezamagire, bucurie, regret și nerabdare...


       Nu are sens să mă prefac în eroină căreia îi curge red-bull prin vene în loc de sânge. Adevărul e că am cam obosit. Am obosit să ma trezesc între 5 și 6 dimineața în fiecare zi, am obosit să mă împart între birou și copii, am obosit să mă uit în direcția Ierusalimului și să mă întristez că nu am timp să merg acolo. Parcă nici chef să dorm noaptea nu mai am, citesc până târziu doar din dorința de a evada într-o altă lume. O lume în care există zile libere de care te bucuri fără să te mustre conștiința că e nevoie de tine pe undeva și tu nu ești prezentă.
       Când am timp să mă gândesc la anumite lucruri, de obicei mă gândesc la oameni. La oamenii din trecut și la cei din prezent. Am înțeles că am ajuns unde am ajuns datorită oamenilor din trecut, iar felul cum voi fi în viitor se va datora și oamenilor din prezent.  
     Cred că m-am mai maturizat în perioada asta. Dacă în trecut m-ar fi deranjat tare anumite lucruri la anumiți oameni, acum nu se mai întâmplă așa. Cred că oarecum m-am educat să nu mă mai supăr pentru acele momente în care cei atât de dornici să controleze sau iasă în evidență uită complet că și cei de lângă ei au sentimente și pot să sufere. Am învățat să îmi spun în gând Mergi mai departe. Dacă nu pentru mine, măcar pentru cei care merită. Unii te iubesc pentru ceea ce ești, alții pentru ceea ce faci, alții poate pentru ambele. Am învățat să îmi păstrez mai bine calmul, să închid ochii și să aștept să treacă momentele dificile fără să încerc să arăt din răsputeri că eu am dreptate.
     Adevărul că e greu să fii bun cu toată lumea. E greu să fii bun pe toate planurile și în toate direcțiile. E greu să îți păstrezi răbdarea cu toți. E greu să te împarți între atâtea persoane și să fie toată lumea mulțumită. Dar decât să dai in ipocrizie și în extreme și să ajungi să fii cu unii înger și cu alții demon, poate că e mai bine să fii "normal" cu toată lumea, să fii doar "om de treabă". Am întâlnit atâtea persoane minunate ascunse sub chip de om normal, persoane care nu ies în evidență la prima vedere și mai ales nu se străduiesc să iasă în evidență. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ele. Am întâlnit și altfel de persoane. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru acestea. Pentru că am văzut cum nu aș vrea să fiu, pentru că am văzut câtă suferință poate provoca dorința de a fi protagonist. Mai bine să fii normal, mai bine să fii nebun, mai bine să fii invizibil decât să fii ipocrit, în special în lumea bisericii și a voluntariatului.
     Sfântul Părinte Francisc spune că Biserica e un spital de păcătoși, nu un muzeu de sfinți. 
Și sfinții au fost la rândul lor păcătoși. Mă gândesc ei ca la niște voluntari care au reușit să fie buni pe toate planurile, întocmai ca elevii buni la toate materiile. Iar cu punctele din oficiu de la Dumnezeu, au reușit să încheie cu zece pe linie, ajungând din voluntari, sfinți.
     Dar oare cum să faci să fii bun cu toată lumea? Cum să îi împaci pe toți fară să nu te umpli de frustrări că pur și simplu sunt momente când nu poți sau nu mai poți și poate cei din jur nu înțeleg?

     Dar gândurile astea vin și trec. J

    De când s-a inaugurat al treilea etaj al casei, avem mult mai mult spațiu de desfășurare. Copiii au loc să alerge, iar noi avem suficient loc să alergăm după ei!

  



     Sunt zile când aproape că nu mai recționez la nicio trăznaie de-a lor atâta timp cât nu-și dau în cap sau nu dau semne că ar avea intenția să sară pe geam. La urma urmei, de-a avem cârpe, mături, vopsele lavabile și soluții de curățat.
    Copiii mă asociază cu apa, drept urmare am fost poreclită "Sister May", adică Sora Apă. Îmi cer mereu apă nu doar pentru că e îngrozitor de cald, ci și pentru că nu vor să meargă la culcare sau pur și simplu din plictiseală. Când mă vad rostesc instant May! May! Mayaaa! Și nu se opresc până nu vin cu paharul sau sticla... (Nu-i de mirare că am ajuns să fiu mare fan al postului cu apă J)

    Wassim și Heba au fost bolnavi destul de rău, probabil de la aerul condiționat. El a stat cateva zile în spital, ea a zăcut cu febră mare zile în șir.


    Sabrin e in faza în care urlă din orice, e mârâită și plânge la pieptănat, la mâncare, la culcare, la trezire... se pare că nu-i convine nimic. Sunt zile în care nici măcar nu merge la grădiniță din cauza scenelor pe care le face.
 

   Wissam are halucinații și plânge alergând dintr-un colț în altul, Khader îi bate pe toți copiii mici, Mohammad se supără și se smiorcăie din orice, Amani plânge la culcare, Baha și Yahia fac doar ce vor ei, iar când nu sunt lăsați plâng ca din gură de șarpe, Ramez e răsfățat de toată lumea și începe să se comporte pe măsură, Hamuda nu vrea să stea îmbrăcat, Ala înnebunește pe toată lumea cu crizele lui de isterie, (tratamentul chiar nu dă rezultate, așa că stăm cu el cu schimbul pentru a fi mai ușor). Sara stă mai mereu agățată de cineva, te apucă de mână sau de tricou și e cam greu să o lămurești să facă altceva, Iptisam înjură, Neriman vorbește într-una, Jeries își bagă nasul peste tot, Samar țipă minute în șir iar Arwa o bate pe săraca Nadia de fiecare dată când nu suntem atenți la ea. Și când toate astea se întâmplă aproape simultan, oftăm și ne uităm înspre tavan în speranța că Doamne Doamne vede tot și ne trimite o doză uriașă de răbdare.


Se întămplă tot mai rar să îi vedem atât de liniștiți

     Dar petrecerile de seară, când ne adunăm în living să ne luăm rămas bun de la voluntarii care pleacă, șterg de obicei frustrările de peste zi...




     Iar oboseala pare ceva la fel de normal ca lăsarea întunericului...


      Câteodată e greu să ascunzi faptul că nu mai poți. Te străduiești, te motivezi în fel și chip, strângi din dinți, te agăți de orice gând frumos legat de casă...

     Simți că ți se învârte capul de oboseală și nu vrei altceva decât să se încheie odată ziua și să fugi de acolo două etaje mai jos, sperând să nu-i mai auzi cum plâng sau țipă. Dar e încă devreme. Bucătăria cu mormanele ei de vase pare un refugiu bun, cel puțin 20 de minute mâinile o să fie ocupate, iar picioarele obligate să stea pe loc în fața chiuvetei.  Te simți vinovată că stai acolo, cu spatele la ei, în loc să faci ceva să îi liniștești... 
     E sâmbătă seara și te gândești de cât timp nu ai mai avut o zi în care să faci ce vrei, departe de toată lumea. Nu știi răspunsul. Știi doar că mâine e duminică și că ar trebui să mergi până la Ain Karem să vizitezi bisericile unde vei merge cu un grup de pelerini peste câteva săptămâni. Ți s-a spui că vei face pe ghidul și tu habar n-ai ce e acolo. Ceri voie să pleci, explici că e important pentru munca de birou și spui că vei merge cu mijloacele de transport în comun ca să economisești timp și să te întorci până la prânz.

    Dar odată ieșită din casă uiți de promisiune. Traversezi check-pointul și te simți liberă. Suni acasă și vorbești cu cei dragi ore în șir, în timp ce picioarele tot mai arse de soare umblă singure. Te gândești că vrei o vacanță, că poate meriți asta. Încerci să îți alungi gândul... doar că el nu vrea să fie alungat. 

Și ce-ar fi dacă...?

      Te uiți în calendar, te uiți rapid pe net, faci niște calcule, scrii câteva mesaje pe facebook și în doar câteva ore vin toate răspunsurile: Andreea și George îți confirmă că zborul spre casă se poate anticipa, fratele îți spune că te poate aștepta la aeroport, mătușile și nepoțica îți scriu că te așteaptă cu drag la mare (acea mare a copilăriei pe care n-ai schimba-o cu nicio mare din lume), știi că Andreii te așteaptă la Bran, familia reunită te așteaptă acasă, prietenii și colegii de serviciu te așteaptă și la Dej, și la Cluj... În doar câteva ore totul se leagă atât de frumos de parcă tu ai fi inventat calendarul, zborurile și mersul trenurilor, ba chiar ai fi planificat concediile tuturor după bunul tău plac. 

       Oare e doar un gând, un plan, o iluzie care o să dispară în câteva momente?

       Fruntea ți se luminează, ochii zâmbesc, aproape că lăcrimează. Nu e doar o iluzie.


      Nu mai ajungi la nicio biserică... te plimbi prin magazine, îți cad ochii pe un rucsac mov pe care nu mai poți să îl lași din mâini, în plus primești discount și la un ghiozdan. Te gândești să ți le faci singură cadou de ziua ta... așa, anticipat, pe post de recompensă pentru ca te-ai mai maturizat și pe post de batistă pentru momentele în care ai plâns. La urma urmei, o să ai nevoie de ele pentru bagajul de întoarcere, iar apoi pentru vacanța la mare și la munte. 
Te oprești la Yad Vashem, renumitul muzeu dedicat Holocaustului, iar apoi te plimbi fără țintă ore în șir... 4, 5 ore... 8,9 ore...

Yad Vashem


          După 11 ore ajungi din nou acasă, arsă de soare, cu tălpile pline de bășici, cu plasa cu ruscacul și ghiozdanul într-o mână și o plasă cu o lebeniță în cealaltă. Cei din casă se uită ciudat la tine... dar tu mergi zâmbind mai departe, știind că nimeni nu te-ar înțelege (eventual ți-ar spune, ca de obicei, că ai probleme cu capul J). Nu te mai obosești să dai explicații pentru lunga absență, doar te așezi victorioasă la masă și mănânci cu pofta lebenița. Te gândești dacă să îți aduci cartea să mai citești puțin în timp ce manânci... 

      Dar nu mai e nevoie să evadezi în altă lume... rucsacul și ghiozdanul sunt dovezile că în curând se va deschide poarta spre un alt drum și o altă aventură, cu alți oameni, alți copii, alte lecții de viață, alte oportunități de a deveni mai bun și mai înțelept decât ești azi.