Sesiune

    Nu m-am gândit că există atmosferă de sesiune chiar și atunci când faci voluntariat. Dar mă încearcă aceleași sentimente de oboseală, stres, dezamagire, bucurie, regret și nerabdare...

       Nu are sens să mă prefac în eroină căreia îi curge red-bull prin vene în loc de sânge. Adevărul e că am cam obosit. Am obosit să ma trezesc între 5 și 6 dimineața în fiecare zi, am obosit să mă împart între birou și copii, am obosit să mă uit în direcția Ierusalimului și să mă întristez că nu am timp să merg acolo. Parcă nici chef să dorm noaptea nu mai am, citesc până târziu doar din dorința de a evada într-o altă lume. O lume în care există zile libere de care te bucuri fără să te mustre conștiința că e nevoie de tine pe undeva și tu nu ești prezentă.

       Când am timp să mă gândesc la anumite lucruri, de obicei mă gândesc la oameni. La oamenii din trecut și la cei din prezent. Am înțeles că am ajuns unde am ajuns datorită oamenilor din trecut, iar felul cum voi fi în viitor se va datora și oamenilor din prezent.  

     Cred că m-am mai maturizat în perioada asta. Dacă în trecut m-ar fi deranjat tare anumite lucruri la anumiți oameni, acum nu se mai întâmplă așa. Cred că oarecum m-am educat să nu mă mai supăr pentru acele momente în care cei atât de dornici să controleze sau iasă în evidență uită complet că și cei de lângă ei au sentimente și pot să sufere. Am învățat să îmi spun în gând Mergi mai departe. Dacă nu pentru mine, măcar pentru cei care merită. Unii te iubesc pentru ceea ce ești, alții pentru ceea ce faci, alții poate pentru ambele. Am învățat să îmi păstrez mai bine calmul, să închid ochii și să aștept să treacă momentele dificile fără să încerc să arăt din răsputeri că eu am dreptate.

     Adevărul că e greu să fii bun cu toată lumea. E greu să fii bun pe toate planurile și în toate direcțiile. E greu să îți păstrezi răbdarea cu toți. E greu să te împarți între atâtea persoane și să fie toată lumea mulțumită. Dar decât să dai in ipocrizie și în extreme și să ajungi să fii cu unii înger și cu alții demon, poate că e mai bine să fii "normal" cu toată lumea, să fii doar "om de treabă". Am întâlnit atâtea persoane minunate ascunse sub chip de om normal, persoane care nu ies în evidență la prima vedere și mai ales nu se străduiesc să iasă în evidență. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ele. Am întâlnit și altfel de persoane. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru acestea. Pentru că am văzut cum nu aș vrea să fiu, pentru că am văzut câtă suferință poate provoca dorința de a fi protagonist. Mai bine să fii normal, mai bine să fii nebun, mai bine să fii invizibil decât să fii ipocrit, în special în lumea bisericii și a voluntariatului.

     Sfântul Părinte Francisc spune că Biserica e un spital de păcătoși, nu un muzeu de sfinți. 

Și sfinții au fost la rândul lor păcătoși. Mă gândesc ei ca la niște voluntari care au reușit să fie buni pe toate planurile, întocmai ca elevii buni la toate materiile. Iar cu punctele din oficiu de la Dumnezeu, au reușit să încheie cu zece pe linie, ajungând din voluntari, sfinți.

     Dar oare cum să faci să fii bun cu toată lumea? Cum să îi împaci pe toți fară să nu te umpli de frustrări că pur și simplu sunt momente când nu poți sau nu mai poți și poate cei din jur nu înțeleg?

     Dar gândurile astea vin și trec. J

    De când s-a inaugurat al treilea etaj al casei, avem mult mai mult spațiu de desfășurare. Copiii au loc să alerge, iar noi avem suficient loc să alergăm după ei!

  

     Sunt zile când aproape că nu mai recționez la nicio trăznaie de-a lor atâta timp cât nu-și dau în cap sau nu dau semne că ar avea intenția să sară pe geam. La urma urmei, de-a avem cârpe, mături, vopsele lavabile și soluții de curățat.

    Copiii mă asociază cu apa, drept urmare am fost poreclită "Sister May", adică Sora Apă. Îmi cer mereu apă nu doar pentru că e îngrozitor de cald, ci și pentru că nu vor să meargă la culcare sau pur și simplu din plictiseală. Când mă vad rostesc instant May! May! Mayaaa! Și nu se opresc până nu vin cu paharul sau sticla... (Nu-i de mirare că am ajuns să fiu mare fan al postului cu apă J)

    Wassim și Heba au fost bolnavi destul de rău, probabil de la aerul condiționat. El a stat cateva zile în spital, ea a zăcut cu febră mare zile în șir.

    Sabrin e in faza în care urlă din orice, e mârâită și plânge la pieptănat, la mâncare, la culcare, la trezire... se pare că nu-i convine nimic. Sunt zile în care nici măcar nu merge la grădiniță din cauza scenelor pe care le face.

 

   Wissam are halucinații și plânge alergând dintr-un colț în altul, Khader îi bate pe toți copiii mici, Mohammad se supără și se smiorcăie din orice, Amani plânge la culcare, Baha și Yahia fac doar ce vor ei, iar când nu sunt lăsați plâng ca din gură de șarpe, Ramez e răsfățat de toată lumea și începe să se comporte pe măsură, Hamuda nu vrea să stea îmbrăcat, Ala înnebunește pe toată lumea cu crizele lui de isterie, (tratamentul chiar nu dă rezultate, așa că stăm cu el cu schimbul pentru a fi mai ușor). Sara stă mai mereu agățată de cineva, te apucă de mână sau de tricou și e cam greu să o lămurești să facă altceva, Iptisam înjură, Neriman vorbește într-una, Jeries își bagă nasul peste tot, Samar țipă minute în șir iar Arwa o bate pe săraca Nadia de fiecare dată când nu suntem atenți la ea. Și când toate astea se întâmplă aproape simultan, oftăm și ne uităm înspre tavan în speranța că Doamne Doamne vede tot și ne trimite o doză uriașă de răbdare.

Se întămplă tot mai rar să îi vedem atât de liniștiți

     Dar petrecerile de seară, când ne adunăm în living să ne luăm rămas bun de la voluntarii care pleacă, șterg de obicei frustrările de peste zi...

     Iar oboseala pare ceva la fel de normal ca lăsarea întunericului...

      Câteodată e greu să ascunzi faptul că nu mai poți. Te străduiești, te motivezi în fel și chip, strângi din dinți, te agăți de orice gând frumos legat de casă...

     Simți că ți se învârte capul de oboseală și nu vrei altceva decât să se încheie odată ziua și să fugi de acolo două etaje mai jos, sperând să nu-i mai auzi cum plâng sau țipă. Dar e încă devreme. Bucătăria cu mormanele ei de vase pare un refugiu bun, cel puțin 20 de minute mâinile o să fie ocupate, iar picioarele obligate să stea pe loc în fața chiuvetei.  Te simți vinovată că stai acolo, cu spatele la ei, în loc să faci ceva să îi liniștești... 

     E sâmbătă seara și te gândești de cât timp nu ai mai avut o zi în care să faci ce vrei, departe de toată lumea. Nu știi răspunsul. Știi doar că mâine e duminică și că ar trebui să mergi până la Ain Karem să vizitezi bisericile unde vei merge cu un grup de pelerini peste câteva săptămâni. Ți s-a spui că vei face pe ghidul și tu habar n-ai ce e acolo. Ceri voie să pleci, explici că e important pentru munca de birou și spui că vei merge cu mijloacele de transport în comun ca să economisești timp și să te întorci până la prânz.

    Dar odată ieșită din casă uiți de promisiune. Traversezi check-pointul și te simți liberă. Suni acasă și vorbești cu cei dragi ore în șir, în timp ce picioarele tot mai arse de soare umblă singure. Te gândești că vrei o vacanță, că poate meriți asta. Încerci să îți alungi gândul... doar că el nu vrea să fie alungat. 

Și ce-ar fi dacă...?

      Te uiți în calendar, te uiți rapid pe net, faci niște calcule, scrii câteva mesaje pe facebook și în doar câteva ore vin toate răspunsurile: Andreea și George îți confirmă că zborul spre casă se poate anticipa, fratele îți spune că te poate aștepta la aeroport, mătușile și nepoțica îți scriu că te așteaptă cu drag la mare (acea mare a copilăriei pe care n-ai schimba-o cu nicio mare din lume), știi că Andreii te așteaptă la Bran, familia reunită te așteaptă acasă, prietenii și colegii de serviciu te așteaptă și la Dej, și la Cluj... În doar câteva ore totul se leagă atât de frumos de parcă tu ai fi inventat calendarul, zborurile și mersul trenurilor, ba chiar ai fi planificat concediile tuturor după bunul tău plac. 

       Oare e doar un gând, un plan, o iluzie care o să dispară în câteva momente?

       Fruntea ți se luminează, ochii zâmbesc, aproape că lăcrimează. Nu e doar o iluzie.

      Nu mai ajungi la nicio biserică... te plimbi prin magazine, îți cad ochii pe un rucsac mov pe care nu mai poți să îl lași din mâini, în plus primești discount și la un ghiozdan. Te gândești să ți le faci singură cadou de ziua ta... așa, anticipat, pe post de recompensă pentru ca te-ai mai maturizat și pe post de batistă pentru momentele în care ai plâns. La urma urmei, o să ai nevoie de ele pentru bagajul de întoarcere, iar apoi pentru vacanța la mare și la munte. 

Te oprești la Yad Vashem, renumitul muzeu dedicat Holocaustului, iar apoi te plimbi fără țintă ore în șir... 4, 5 ore... 8,9 ore...

Yad Vashem

          După 11 ore ajungi din nou acasă, arsă de soare, cu tălpile pline de bășici, cu plasa cu ruscacul și ghiozdanul într-o mână și o plasă cu o lebeniță în cealaltă. Cei din casă se uită ciudat la tine... dar tu mergi zâmbind mai departe, știind că nimeni nu te-ar înțelege (eventual ți-ar spune, ca de obicei, că ai probleme cu capul J). Nu te mai obosești să dai explicații pentru lunga absență, doar te așezi victorioasă la masă și mănânci cu pofta lebenița. Te gândești dacă să îți aduci cartea să mai citești puțin în timp ce manânci... 

      Dar nu mai e nevoie să evadezi în altă lume... rucsacul și ghiozdanul sunt dovezile că în curând se va deschide poarta spre un alt drum și o altă aventură, cu alți oameni, alți copii, alte lecții de viață, alte oportunități de a deveni mai bun și mai înțelept decât ești azi.