Nu m-am gândit că există atmosferă de sesiune chiar și atunci când faci voluntariat. Dar mă încearcă aceleași sentimente de oboseală,
stres, dezamagire, bucurie, regret și nerabdare...
Nu are sens să mă prefac
în eroină căreia îi curge red-bull prin vene în loc de sânge. Adevărul e că
am cam obosit. Am obosit să ma trezesc între 5 și 6 dimineața în fiecare zi, am
obosit să mă împart între birou și copii, am obosit să mă uit în direcția
Ierusalimului și să mă întristez că nu am timp să merg acolo. Parcă nici chef
să dorm noaptea nu mai am, citesc până târziu doar din dorința de a evada
într-o altă lume. O lume în care există zile libere de care te bucuri fără să
te mustre conștiința că e nevoie de tine pe undeva și tu nu ești prezentă.
Când am timp să
mă gândesc la anumite lucruri, de obicei mă gândesc la oameni. La oamenii din
trecut și la cei din prezent. Am înțeles că am ajuns unde am ajuns datorită
oamenilor din trecut, iar felul cum voi fi în viitor se va datora și oamenilor
din prezent.
Cred că m-am mai
maturizat în perioada asta. Dacă în trecut m-ar fi deranjat tare anumite
lucruri la anumiți oameni, acum nu se mai întâmplă așa. Cred că oarecum m-am
educat să nu mă mai supăr pentru acele momente în care cei atât de dornici să
controleze sau iasă în evidență uită complet că și cei de lângă ei au
sentimente și pot să sufere. Am învățat să îmi spun în gând Mergi mai
departe. Dacă nu pentru mine, măcar pentru cei care merită. Unii te iubesc
pentru ceea ce ești, alții pentru ceea ce faci, alții poate pentru ambele. Am
învățat să îmi păstrez mai bine calmul, să închid ochii și să aștept să treacă
momentele dificile fără să încerc să arăt din răsputeri că eu am dreptate.
Adevărul că e
greu să fii bun cu toată lumea. E greu să fii bun pe toate planurile și în
toate direcțiile. E greu să îți păstrezi răbdarea cu toți. E greu să te împarți
între atâtea persoane și să fie toată lumea mulțumită. Dar decât să dai in
ipocrizie și în extreme și să ajungi să fii cu unii înger și cu alții demon, poate
că e mai bine să fii "normal" cu toată lumea, să fii doar "om de treabă". Am
întâlnit atâtea persoane minunate ascunse sub chip de om normal, persoane care nu ies în evidență la prima vedere și mai ales nu se străduiesc să iasă în evidență. Și îi
mulțumesc lui Dumnezeu pentru ele. Am întâlnit și altfel de persoane. Îi
mulțumesc lui Dumnezeu și pentru acestea. Pentru că am văzut cum nu aș vrea să
fiu, pentru că am văzut câtă suferință poate provoca dorința de a fi
protagonist. Mai bine să fii normal, mai bine să fii nebun, mai bine să fii
invizibil decât să fii ipocrit, în special în lumea bisericii și a
voluntariatului.
Sfântul Părinte
Francisc spune că Biserica e un spital de păcătoși, nu un muzeu de sfinți.
Și
sfinții au fost la rândul lor păcătoși. Mă gândesc ei ca la niște voluntari
care au reușit să fie buni pe toate planurile, întocmai ca elevii buni la toate
materiile. Iar cu punctele din oficiu de la Dumnezeu, au reușit să încheie cu
zece pe linie, ajungând din voluntari, sfinți.
Dar oare cum să
faci să fii bun cu toată lumea? Cum să îi împaci pe toți fară să nu te umpli de
frustrări că pur și simplu sunt momente când nu poți sau nu mai poți și poate cei din jur
nu înțeleg?
Dar gândurile
astea vin și trec. J
De când s-a
inaugurat al treilea etaj al casei, avem mult mai mult spațiu de desfășurare.
Copiii au loc să alerge, iar noi avem suficient loc să alergăm după ei!
Sunt zile când
aproape că nu mai recționez la nicio trăznaie de-a lor atâta timp cât nu-și dau
în cap sau nu dau semne că ar avea intenția să sară pe geam. La urma urmei,
de-a avem cârpe, mături, vopsele lavabile și soluții de curățat.
Copiii mă
asociază cu apa, drept urmare am fost poreclită "Sister May", adică Sora Apă. Îmi
cer mereu apă nu doar pentru că e îngrozitor de cald, ci și pentru că nu vor să
meargă la culcare sau pur și simplu din plictiseală. Când mă vad rostesc
instant May! May! Mayaaa! Și nu se opresc până nu vin cu paharul sau sticla... (Nu-i
de mirare că am ajuns să fiu mare fan al postului cu apă J)
Wassim și Heba au
fost bolnavi destul de rău, probabil de la aerul condiționat. El a stat cateva zile în spital, ea a zăcut cu febră mare zile în șir.
Sabrin e in faza
în care urlă din orice, e mârâită și plânge la pieptănat, la mâncare, la culcare,
la trezire... se pare că nu-i convine nimic. Sunt zile în care nici măcar nu
merge la grădiniță din cauza scenelor pe care le face.
Wissam are
halucinații și plânge alergând dintr-un colț în altul, Khader îi
bate pe toți copiii mici, Mohammad se supără și se smiorcăie din orice, Amani
plânge la culcare, Baha și Yahia fac doar ce vor ei, iar când nu sunt lăsați
plâng ca din gură de șarpe, Ramez e răsfățat de toată lumea și începe să se comporte pe măsură, Hamuda nu vrea să stea îmbrăcat, Ala înnebunește pe
toată lumea cu crizele lui de isterie, (tratamentul chiar nu dă rezultate, așa
că stăm cu el cu schimbul pentru a fi mai ușor). Sara stă mai mereu agățată de
cineva, te apucă de mână sau de tricou și e cam greu să o lămurești să facă
altceva, Iptisam înjură, Neriman vorbește într-una, Jeries își bagă nasul peste
tot, Samar țipă minute în șir iar Arwa o bate pe săraca Nadia de fiecare dată
când nu suntem atenți la ea. Și când toate astea se întâmplă aproape simultan, oftăm și
ne uităm înspre tavan în speranța că Doamne Doamne vede tot și ne trimite o
doză uriașă de răbdare.
Se întămplă tot mai rar să îi vedem atât de liniștiți
Dar petrecerile de seară,
când ne adunăm în living să ne luăm rămas bun de la voluntarii care pleacă, șterg de obicei frustrările de peste zi...
Iar oboseala pare
ceva la fel de normal ca lăsarea întunericului...
Câteodată e greu
să ascunzi faptul că nu mai poți. Te străduiești, te motivezi în fel și chip,
strângi din dinți, te agăți de orice gând frumos legat de casă...
Simți că ți
se învârte capul de oboseală și nu vrei altceva decât să se încheie odată ziua și
să fugi de acolo două etaje mai jos, sperând să nu-i mai auzi cum plâng sau
țipă. Dar e încă devreme. Bucătăria cu mormanele ei de vase pare un
refugiu bun, cel puțin 20 de minute mâinile o să fie ocupate, iar picioarele
obligate să stea pe loc în fața chiuvetei.
Te simți vinovată că stai acolo, cu spatele la ei, în loc să faci ceva
să îi liniștești...
E sâmbătă
seara și te gândești de cât timp nu ai
mai avut o zi în care să faci ce vrei, departe de toată lumea. Nu știi
răspunsul. Știi doar că mâine e duminică și că ar trebui să mergi până la Ain Karem
să vizitezi bisericile unde vei merge cu un grup de pelerini peste câteva
săptămâni. Ți s-a spui că vei face pe ghidul și tu habar n-ai ce e acolo. Ceri
voie să pleci, explici că e important pentru munca de birou și spui că vei
merge cu mijloacele de transport în comun ca să economisești timp și să te
întorci până la prânz.
Dar odată ieșită
din casă uiți de promisiune. Traversezi check-pointul și te simți liberă. Suni
acasă și vorbești cu cei dragi ore în șir, în timp ce picioarele tot mai arse
de soare umblă singure. Te gândești că vrei o vacanță, că poate meriți asta. Încerci să îți alungi gândul... doar că el nu vrea să fie alungat.
Și ce-ar fi dacă...?
Te uiți în
calendar, te uiți rapid pe net, faci niște calcule, scrii câteva mesaje pe
facebook și în doar câteva ore vin toate răspunsurile: Andreea și George îți
confirmă că zborul spre casă se poate anticipa, fratele îți spune că te poate aștepta la
aeroport, mătușile și nepoțica îți scriu că te așteaptă cu drag la mare (acea mare
a copilăriei pe care n-ai schimba-o cu nicio mare din lume), știi că Andreii te așteaptă la Bran, familia reunită
te așteaptă acasă, prietenii și colegii de serviciu te așteaptă și la Dej, și
la Cluj... În doar câteva ore totul se leagă atât de frumos de parcă tu ai fi
inventat calendarul, zborurile și mersul trenurilor, ba chiar ai fi planificat
concediile tuturor după bunul tău plac.
Oare e doar un gând, un plan, o iluzie
care o să dispară în câteva momente?
Fruntea ți se
luminează, ochii zâmbesc, aproape că lăcrimează. Nu e doar o iluzie.
Nu mai ajungi la nicio biserică... te plimbi
prin magazine, îți cad ochii pe un rucsac mov pe care nu mai poți să îl lași
din mâini, în plus primești discount și la un ghiozdan. Te gândești să ți le
faci singură cadou de ziua ta... așa, anticipat, pe post de recompensă pentru
ca te-ai mai maturizat și pe post de batistă pentru momentele în care ai plâns.
La urma urmei, o să ai nevoie de ele pentru bagajul de întoarcere, iar apoi
pentru vacanța la mare și la munte.
Te oprești la Yad
Vashem, renumitul muzeu dedicat Holocaustului, iar apoi te plimbi fără țintă
ore în șir... 4, 5 ore... 8,9 ore...
Yad Vashem
După 11 ore
ajungi din nou acasă, arsă de soare, cu tălpile pline de bășici, cu plasa cu
ruscacul și ghiozdanul într-o mână și o plasă cu o lebeniță în cealaltă. Cei
din casă se uită ciudat la tine... dar tu mergi zâmbind mai departe, știind că
nimeni nu te-ar înțelege (eventual ți-ar spune, ca de obicei, că ai probleme cu
capul J). Nu te
mai obosești să dai explicații pentru lunga absență, doar te așezi victorioasă
la masă și mănânci cu pofta lebenița. Te gândești dacă să îți aduci cartea să
mai citești puțin în timp ce manânci...
Dar nu mai e
nevoie să evadezi în altă lume... rucsacul și ghiozdanul sunt dovezile că în
curând se va deschide poarta spre un alt drum și o altă aventură, cu alți
oameni, alți copii, alte lecții de viață, alte oportunități de a deveni mai bun
și mai înțelept decât ești azi.