Cu siguranță nu m-aș fi gândit acum 9 ani că voi mai
absolvi o facultate, și mai ales nu una în regim ID (da da, și eu am fost una
din acele persoane care era ferm convinsă că învățământul la distanță e un soi
de homeopatie a studiilor universitare).
Ca în majoritatea lucrurilor, rezultatul și
beneficiile obținute depind de motivație. Iar motivația mea a crescut de la an
la an, pentru că avea cel mai frumos zâmbet și o privire care îmi pătrundea
până și visele.
A început cu un mesaj
primit în decembrie 2013, cam la 5 luni după ce părăsisem Betleemul, în care mi
se transmitea că au primit o fetiță nouă, în vârstă de aproape 5 ani, pe nume
Soraya. În e-mail era și o poză:
Nu știu nici acum
motivul pentru care, la doar câteva zile distanță, aveam deja cumpărat biletul
de avion să merg să o văd. Mi-era dor de surori și copii și mă gândeam că ar fi
cazul să le fac o vizită, dar recunosc că poza ei a grăbit întreg
procesul. Am reușit să merg în februarie 2014 și așa avea să se scrie un
nou capitol din viața mea pe care nici măcar nu îl intuisem...
I se spune Psihopedagogie specială și acum
înțeleg de ce. Da, persoanele căruia i se dedică această specializare au nevoi
speciale, dar și oamenii care lucrează cu aceste persoane trebuie să fie cumva
speciale. Unii sunt speciali de la început, unii devin pe parcurs, dar nu ai
cum să studiezi trei ani la această facultate și să fii un om „normal”. Îmi
amintesc că și surorile din Betleem îmi spuneau că trebuie să fii puțin „nebun”
ca să reziști zi de zi în mediul de acolo. Dacă în trei ani de facultate nu se
activează în sufletul tău opțiunea „special”, ceva nu e în regulă (da, a face o
facultate doar ca să ai o diplomă nu e ok. Chiar dacă nu te pasionează domeniul
ales, măcar supune-ți creierul la puțin fitness și învață de dragul de a-l
menține sănătos și hidratat. Sau fă puțin voluntariat. N-are cum să dăuneze.
Ce te învață Psihopedul?
Că cel mai important lucru este să nu renunți. Psihopedul este despre
oameni care nu renunță: părinți care nu se dau bătuți în fața dizabilității
copiilor, copii care nu se dau bătuți în fața limitelor, profesori care nu se
dau bătuți în fața sistemului, studenți care nu se dau bătuți în fața
greutăților. Pe scurt... e despre oameni care nu renunță nici la ei, nici la
cei de lângă ei.
Am avut colege care au
trecut prin căsătorii, sarcini, nașteri, divorțuri, boli, traume, dezamăgiri,
depresii, mutat în țări străine... și le-am văzut luptând și mergând mai
departe, fie pe cont propriu, fie cu ajutorul prietenilor și familiei, fie cu
sprijinul unui terapeut. Psihopedul îți aduce aminte că atata timp cât respiri,
întotdeauna mai e o șansă.
Când am cunoscu-o pe
Soraya și am aflat că suferă de Sindromul Rett (despre care nici nu
auzisem) și că nu era abandonată, ci doar cu o poveste de familie
complicată și tristă, i-am promis că o să studiez Psihopedagogia specială.
Știam că o să îmi fie greu, dar nu bănuisem că atât de greu. Promisiunea mi-a
ținut ambiția activă, nu doar cea de a nu renunța, ci și de a nu lua note la
examene mai mici de o anumită notă.
Promisiunea a fost cumva simbolică. Știam că studiile mele n-o să
schimbe cu nimic starea ei. A fost o promisiune făcută dizabilității la modul
general: că o să învăț să văd perfecțiune în imperfecțiune, că o să încerc să
empatizez cu persoanele care se confruntă cu așa ceva, că o să mă străduiesc să
ajut în mod competent atunci când se ivește ocazia (același lucru avea să ni-l
spună și unul din profesori, că e important să ajutăm, dar e și mai important
să o facem în mod competent!)
Știam că nu o să fie ușor, așa că am ținut neapărat ca promisiunea să ia
o formă materială. În penultima zi, am fost la Câmpul Păstorilor și am cules de
acolo o plantă, mică mică de tot, cât vârful de la degetul mic. Nu știam nimic
despre ea și cum se îngrijește, nu știam nici măcar dacă avea să se prindă. Am
pus-o într-un șervețel până am ajuns acasă la Cluj, iar apoi într-un ghiveci.
Dacă avea să supraviețuiască, planta „Soraya” avea să fie oaza mea de liniște
în momentele de epuizare și neputință. Și tot ea avea misiunea să îmi reamintească
să nu mă dau bătută înainte să fiu 100% sigură că făcusem tot ce îmi stătea în
putință într-o situație dificilă.
A fost greu să împac
primul an de facultate cu primul an la un nou job. Începusem să fac din nou
atacuri de panică, așa că nu am ezitat mult în a cere ajutorul unui psiholog
pentru a ieși din impas. În anul doi m-am mutat în Cambridge și apoi am
schimbat poziția la serviciu. Dar ceea ce speram să fie o experiență liniștită
pe plan mental, cu un mediu propice învățatului, s-a dovedit a fi cel mai
depresiv an din viață. Anul trei a fost cel mai bogat în experiențe: am
schimbat din nou poziția la serviciu, am făcut mai multe drumuri acasă decât în
anul precedent, am „pierdut” câțiva prieteni pe drum și am cunoscut alți oameni
pentru care o să fiu mereu recunoscătoare, indiferent pentru cât timp ni se vor
încrucișa drumurile.
Și Soraya, și planta, și eu am avut perioade dificile. La un moment dat
starea Sorayei devenise foarte delicată, nu mânca aproape nimic, plângea în
continuu și avea convulsii de câteva ori pe zi. Spaima a fost cu atât mai mare
cu cât doctorii din împrejurimi ridicau din umeri și spuneau că nu au ce sa îi
facă, iar surorile îmi spuseseră că mai fusese o fetiță cu Sindrom Rett la Hogar dar
murise.
Două săptămâni am stat zi și noapte lângă ea, încercând cumva să îi
induc să nu se dea bătută. Mama ei, bolnavă la rândul ei, venea de câte ori
putea și încercam pe rând să o convingem să manânce. O masă dura și câte două
ore, dar fiecare linguriță înghițită era pentru toate o mică victorie. N-a
renunțat la viață. În schimb, i-a învățat pe cei din jur să facă la fel. Să
lupte. Pentru ei, și pentru cei din jur.
Planta are și ea perioade când nu se simte bine.
Într-un an mi-era teamă că se va usca de tot. Dar e o luptătoare, la urma urmei
are misiunea ei bine definită: să îmi aducă aminte să nu renunț. Și totuși
am vrut să renunț anul acesta în ianuarie. Nu la facultate, ci la a mai merge
în Betleem. Mă simțeam atât de epuizată psihic încât am spus că nu mai pot
continua. Cum lucrarea de licență avea să fie despre realitatea de acolo, a
trebuit să mă documentez mult mai mult decât o făcusem până în acel moment.
Dosarele medicale ale copiilor, statisticile de tot felul, discuțiile specifice
cu oamenii... parcă scoteau din mine și ultimele resurse de energie. Când am
luat în mână dosarul Sorayei și am văzut că majoritatea evaluărilor medicale
începeau cu „nu poate să facă” am început să plâng. Nu că nu aș fi fost
conștientă deja de ce poate și ce nu poate să facă, ci pentru că e greu să vezi
scris adevărul negru pe alb. Și pentru că erau și lucruri pe care putea să le
facă. Un singur lucru „pozitiv” era menționat în evaluare: „râde fără motiv”.
Și m-am gândit oare ce-o fi fost în sufletul mamei ei când a discutat cu
doctorul, dacă ăsta e singurul lor mod de a comunica un diagnostic...
Cât am stat acolo era venită în
vizită o călugăriță dintr-o altă comunitate. A fost printre puținele dăți când
am simțit că mă irită atât de tare o persoană încât aș da orice să nu o mai
văd. Mi se părea că vorbește urât și că îmi dă ordine. Și eu sunt alergică tare
de tot la replica „trebuie să faci.” J Se afla într-o perioadă de
tranziție de la o comunitate la alta și aveam un vag sentiment că totuși s-ar
putea să o mai văd, dar am zis că vorbesc eu cu Doamne-Doamne și îi spun eu cum
stă treaba și precis mă ascultă. Ha ha. Doamne-Doamne e un mare fan al legilor
lui Murphy, doar că El le aplică atunci când poate face un lucru bun dintr-unul
mai puțin bun.
În drum spre aeroport era
în mașină și o călugăriță a cărei misiune fusese până recent în Siria, în Alep.
Ascultând-o povestind despre război și despre realitatea din Siria, cea despre
care nu citim în presă, am simțit că e prea mult. Mult prea mult. Și că eu nu
mai pot. Eram încă în mașină când mi-am scos de pe deget inelul pe care îl
primisem cadou de la una din surori. Aveam impresia că inelul nu mă lasă să îmi
văd de viață și că mă ține tot cu gândul la Betleem. Mi-am zis că e ok, că nu
mai trebuie să fac asta, că a fost suficient cât a fost. Știam că nu aveam
suficientă informație pentru a termina lucrarea de licență dar eram convinsă că
pot să îi dau o altă direcție sau să găsesc o altă cale de a finaliza cercetarea,
fără să mai fie nevoie să merg. Am pus inelul într-un sertar și m-am
concentrat pe învățat și pe partea teoretică a lucrării.
Atunci mi s-a
conturat clar despre ce e vorba în Psihoped: despre scopul final. Iar scopul
meu final nu era nici „mama vitregă”, nici orgoliul meu.
Și am zis încă o
dată că nu renunț. Și am luat biletele de avion. Surorile știau clar că o
să am nevoie de timp pentru cercetare, așa că, împotriva voinței mele, m-au
trimis să dorm în noua casă pentru voluntari ca să nu fiu ispitită să stau cu
copiii în loc să lucrez pentru licență. Aveam de lucru și pentru serviciu, prin
urmare trebuia să fiu extrem de organizată și productivă în cele zece zile cât
aveam să stau.
Cred că a fost una din cele mai frumoase experiențe pe
care le-am trăit vreodată, în ciuda faptului că aș fi dormit și în picioare
dacă se putea. Au fost zece zile în care am alergat de la laptopul de serviciu
la copii, și de la copii la partea de cercetare pentru lucrare, la interviuri
și vizite la domiciliul familiilor copiilor. Mi-am înghițit lacrimile ascultând
mamele povestindu-și viața și greutățile și m-am jucat cu frații copiilor din
instituție. M-am rătăcit pe străzi, am bătut în lung și-n lat Betleemul, Beit
Sahourul și Beit Jala, dar ce m-a marcat cel mai mult a fost vizita la familia
Sorayei. Superioara aranjase să mă ducă cineva cu mașina. Până în acel
moment o evitasem pe „mama vitregă” pentru că nu voiam să îmi strice
experiența. Dau nas în nas cu ea și discuția a decurs în felul următor:
„Unde fugi așa?”
„Jos la poartă, trebuie să vină mașina.”
„Unde mergi?”
„Acasa la mama Sorayei, e una din mamele care
participă la studiile de caz pentru licență.”
Ea cade pe gânduri, eu dau să fug să scap de ea. Mă
gândeam că are de gând să mă trimită cine știe pe unde pentru ceva ce i se pare
ei „urgent”.
„Așteaptă!”
Îmi dau ochii peste cap, pufai și mă întorc spre ea.
„Ia-o și pe Soraya cu tine.”
„Ăăă... (mi-ar fi plăcut să mă fi pleznit careva
pentru tot ce gândisem mai devreme) păi am voie să o scot afară fără
permisiune? Plus că trebuie să facă baie și să mănânce.”
„Permisiunea ți-o dau eu de data asta. Vorbesc eu mai
departe cu maica superioară. Mama ei s-ar bucura mult să o vadă. Du-te repede
după Soraya. Îi faci baie și îi dai să mănânce când vă întoarceți.”
Nu îmi amintesc ce am
exclamat de bucurie, dar știu că am sărit să o îmbrățișez și am fugit după
Soraya. O aud strigând din urmă: „Îmbrac-o frumos!!! Și pune-i parfum! Și
piaptăn-o dacă i s-au stricat codițele...”
Și mi-a venit în minte ce
ne-a spus una din doamnele profesoare de la facultate: „Să nu subestimați
persoana de lângă voi.” Eu am subestimat. Și judecat. Și regretat amarnic. Am observat-o
în zilele următoare și s-a dovedit a fi exact ceea ce aveau nevoie copiii.
Cineva care să pună preț pe ceea ce pot ei să facă, nu pe dizabilitatea lor.
În mașină, în drum spre mama ei
N-o să uit expresia feței și lacrimile mamei când am intrat la ea
în casă cu Soraya în brațe. Avusese recent o intervenție la inimă și era
slăbită. Dar nu s-a lăsat până nu și-a pus fetița pe genunchi ca să o poată îmbrățișa
mai bine. L-am cunoscut și pe fratele Sorayei, are 7 ani și e simpatic foc. Se
chinuia să caute pe Google expresii în engleză, împreună cu verișorii și
verișoarele lui. Așa că periodic interviul era întrerupt de Ahmet care intra în
cameră să spună „What is your name?”, „Where are you from?”, „I am happy you
are here.”, „Nice to meet you.”
Mama Sorayei mă știa deja
de când fusese fetița bolnavă în decembrie 2014, dar nu povestisem noi prea
multe. Dar îmi amintesc că mă ruga de fiecare dată să nu o las pe Soraya
singură când plânge, să stau cu ea că se liniștește până la urmă. O verișoară
de-a ei venise acum pe post de translator și am putut să ne lungim la povești.
Povești care mi-au adus aminte faptul că Psihopedul este despre întreaga
familie a unei persoane cu dizabilități.
Când m-am întors în Cluj la începutul lunii mai, mi-am
dat seama că nu am cum să fac față la tot ce avea să urmeze. Multe teme
pentru facultate pe care nu apucasem să le fac, licența care avea material
suficient dar în stare brută, practică psihopedagogică nefăcută, 7 examene la
facultate plus examenul final și nicio șansă de concediu de la serviciu. Am
zis „Domnu’ cu mila, ce o fi o fi.” Urmau două luni de coșmar și mă
așteptam să revină atacurile de panică.
Una din mișcările inspirate a fost să renunț în
primăvară la „șefie”, că oricum nu mă prindea rolul de team-leader și îmi cauza
un nivel de stres mult peste ce puteam eu duce în acele condiții. N-am regretat
și nu regret, pentru că au fost zile în cele două luni când am inversat ziua cu
noaptea ca să pot fi productivă în ambele părți. În prima parte a zilei lucram
la licență, după-masa învățam, iar noaptea lucram pentru serviciu. Nu aș fi
putut face asta de pe cealaltă poziție la serviciu, plus că m-am întors la
marea mea iubire în firmă, prospectele de medicamente. Și apropo de prospecte,
că necunoscute îs căile Domnului, făcând ordine în dulapul de medicamente al
copiilor când am fost ultima dată, am dat peste unul din medicamentele pentru
care scrisesem prospectul chiar în primul an la noul job. Primul pe care îl
văzusem în afara companiei de când lucrez.
M-a uimit că în fiecare moment marcant din studenție m-am regăsit în
cuvintele rostite de profesorii noștri. Să nu subestimăm oamenii, iar eu
îmi subestimasem în gând anumite colege; dar ele au fost niște luptătoare cu
propriile gânduri și temeri. Și au învins. Am învățat la ultimul examen din
sesiune de pe notițele colegei care nu credeam că trece de primul an. Pentru
mine a fost o lecție de viață.
Am avut o perioadă în cele două luni în care am fost extrem de
neproductivă. Nu voiam altceva decât să dorm și să uit de toate. Dar într-o
dimineață mi-au venit în minte cuvintele doamnei profesoare de la cursul de
consiliere: Stima de sine nu se cultivă în oglindă!, și cu siguranță
temele și licența mea nu se puteau scrie în timp ce eu dormeam. Iar marea
binecuvântare a fost și un coordonator al lucrării care a dat dovadă de extrem
de multă răbdare și sprijin în timpul elaborării.
Și
mi-am mai adus aminte ni s-a spus la cursuri să zâmbim. Mie una nu-mi arde
de zâmbit când am ceva pe suflet pentru că sunt prea concentrată să găsesc o
soluție, dar am observat că soluțiile se ivesc mai repede atunci când zâmbesc
mai des. Și când nu pot zâmbi, am învățat să caut în jur pe cineva care poate
și de la care să mă „contaminez”.
La cursul festiv ni s-a spus că Viața
nu e nici bună, nici rea, doar asimetrică. Cam mari asimetriile uneori, dar
cred că datorită lor devenim mai conștienți de profunzimea vieții. Și de dragul
acestor asimetrii, am avut curaj, pentru prima oară în viață, să îmi planific
un concediu care să nu fie altceva decât concediu. Fără laptop, fără verificat
mailul de serviciu, fără voluntariat, fără program, fără gânduri de genul „oare
care e următorul pas după licență”. Un rucsac, biletele de avion și pașaportul,
la toate celelalte o să mă gândesc abia peste câteva săptămâni.
Planta trăiește și azi, la
Cluj. Deși în acești ani am fost extrem de egoistă și nu am vrut să o împart cu
nimeni pentru că mi se părea că nimeni nu poate să înțeleagă cât de specială e
pentru mine și nu am vrut să fie doar o simplă plantă de apartament sub
acoperișul cuiva, în cele două luni am simțit că aș vrea ca unele persoane să
aibă o părticică din ea. Puii de plantă sunt încă acasă la Cluj dar sper ca
până în toamnă să crească suficient încât să ajungă la destinație.
De fiecare dată
când am fost în Betleem am facut câte o vizită „Plantei Mamă” și am observat că
cea de acasă s-a dezvoltat diferit. Parcă știe că e foarte specială J.
Când am fost ultima dată la Câmpul Păstorilor abia am mai găsit-o, era rămasă
doar o tufă mică. În schimb a apărut în același loc o plantă asemănătoare, dar
de culoare roșie. Am vrut să iau un pui pentru cineva drag, dar s-au desprins
trei, așa că unul o să îl păstrez. Dacă misiunea plantei verzi a fost să îmi
aducă aminte să nu mă dau bătută, planta roșie a primit misiunea să îmi aducă
aminte să prețuiesc omul de lângă mine și să nu uit că fiecare duce în interior
o bătălie de care noi s-ar putea să nu fim conștienți.
Acum câteva zile am rezervat biletele pentru un alt
Crăciun care urmează să fie petrecut împreună cu ei în Betleem. Le ajut pe surori să updateze
regulat pagina de Facebook a instituției. Iau o pauză dar sper să revin la
statutul de student masterand. Cu siguranță povestea nu se termină aici. Doar
se trece la un alt capitol.
Mulțumesc Psihoped UBB pentru trei ani cu adevărat
speciali, pentru că mi-ai scos în cale persoane cu totul speciale și pentru că
poate, după acești trei ani împreună, am devenit și eu la rândul meu mai
specială...
x