Ca intr-o gradina

                         Se spune ca trebuie sa ai multa rabdare pana inveti sa ai rabdare… 

        Problema “indentitatii pierdute” s-a rezolvat pana la urma. Cu rabdare, intelegere si incredere. Sincer sunt mandra ca am reusit sa imi pastrez calmul pana la final. Exceptand cateva ore de panica lejera mai mult din cauza negativismului celor din jur, am rezistat eroic. Si mi s-a demonstrat inca o data cat de inutil e sa iti faci griji inainte de vreme. Presupunerile de tot felul au ramas la stadiul de presupuneri, singura diferenta fiind ca au reusit sa distruga neuronii celor care le-au facut. Dar nu si pe ai mei :) Nu ma intereseaza catusi de putin ce s-ar fi putut intampla pentru simplul motiv ca nu s-a intamplat. Punct. S-a intamplat ca am facut doua drumuri la Tel Aviv intr-o companie cat de poate de placuta, ca am simtit ca nu sunt singura si ca Doamne Doamne are grija de absolut TOT, ca am cunoscut oameni noi cu ocazia asta, ca m-am ales cu o poza mult mai reusita decat cea din pasaportul vechi si… cu o viza prelungita cu trei luni jumate!!! Teoretic as putea sta aici pana la mijlocul lunii februarie 2014, nu pana la finalul lunii octombrie cum era prevazut initial. Plus ca de nevoie am trecut dintr-un teritoriu in celalalt si fara pasaport cel putin de vreo opt ori ;) Nu stiu de ce e asa greu de inteles cateodata ca Dumnezeu chiar a vorbit serios cand a spus ca Lui ii sunt posibile toate lucrurile...

         In a doua duminica a lunii s-a sarbatorit in parohie Ziua Mondiala a Bolnavului. Biserica "Sfanta Caterina" s-a umplut de bolnavi de toate varstele. Au participat si batranelele de acasa, una mai gatita decat cealalta! Cum nu ies ele prea des din curte, au vrut sa le fac multe poze ca sa aiba amintire. A fost impresionant sa vezi atatia bolnavi la un loc, mi-a adus aminte de liturghiile de la Lourdes. Dupa slujba toata lumea a fost invitata la un pranz oferit de parohie care s-a incheiat cu… o partida de bingo!

        Stiu ca n-o sa uit degraba acea zi de 10 februarie pentru ca a fost una din cele mai minunate dupa-amiezi petrecute la copii... ultima zi petrecuta cu Bev si Roberta, penultima zi a unui pelerin-voluntar argentinian care si-a schimbat planurile de calatorie, renuntand la una din destinatii pentru a sta mai mult cu copiii, tort, poze, multa nebunie, buna dispozitie, tipete de bucurie, muzica, dans, lacrmi, planuri si promisiuni de revedere...

         Ramez a fost operat acum o saptamana la ambele picioare. Nu am inteles exact ce i-au facut, stiu doar ca avea laba piciorului intoarsa si ca acum arata normal. Daca inainte nu avea nicio sansa sa umble, doar sa se tarasca in genunchi, acum sansele sa poata umbla au crescut considerabil.

        A fost operat la un spital din Ierusalim si transferat a doua zi la un spital pedriatic de recuperare, tot in Ierusalim. Suparata initial pentru raspunsul pe care l-am primit atunci cand am cerut sa fie transferat cu ambulanta (ni s-a spus ca fiind palestinian, trebuie sa il ducem noi… n-a contat ca e copil, ca provine dintr-o institutie, ca e surdo-mut si ca urla de durere si de oboseala…), experienta de la spitalul de recuperare a reusit sa stearga supararea.

          Personalul s-a comportat exemplar, de la chirurg pana la ultima infirmiera. A stat internat patru zile, iar eu am reusit sa stau cu el in prima zi si in a treia noapte. A plans mult si eu m-am umplut de frustrari pentru ca nu stiam cum sa il ajut. Urla (asa cum poate urla un sufletel care nu aude) si medicii nu puteau sa ii dea nici macar un calmant pentru ca nu reuseam sa dam de mama ca sa semneze actele de internare. Daca ziua a trecut cum a trecut (cu mangaieri, imbratisari, multe desene animate si butonat intr-una telefonul), noaptea a fost crunta. Nu vroia sa doarma, nu reusea sa adoarma… Daca atipea se trezea la scurt timp si incepea sa planga, era deja plictisit de uitat la desene, nu vroia sa manance nimic nimic, se enerva si incepea sa se loveasca peste fata doar cand ma vedea ca pun mana pe ceva ce seamana a mancare, vroia sa ii schimb pozitia pentru ca il deranja gipsul dar nu ma lasa sa iau patura de pe el pentru ca nu vroia sa isi vada “noile” picioare… Noroc ca Latiffa, vecina nostra de pat in varsta de doi ani, avea un somn foarte adanc si nu parea sa o deranjeze plansetele lui Ramez. Au fost cele mai lungi 16 ore din viata mea, totul culminand cu fizioterapia de dimineata. L-au obligat sa stea in picioare o jumatate de ora, timp in care ne-am plimbat prin tot spitalul, evident in urlete si eforturi de a-si da jos echipamentul in care era pus.

        Spitalul, desi evreiesc, avea si personal crestin. Iar pacientii erau atat evrei, cat si crestini si musulmani. Dar impresia pe care mi-a lasat-o a fost ca de fapt era format doar din personal si pacienti. In momentul in care am vazut femei evreice jucandu-se cu copii musulmani mi-a crescut inima. De ce intr-un loc al suferintei poate fi loc pentru toti? De ce o “Hanna” se poate juca cu o “Khadija” doar in spital? Sper din suflet ca se mai intampla si altundeva, macar intr-un colt de Israel nestiut de nimeni…

 Heba e din nou bolnavioara asa ca la pranz lenevim amandoua in living cel putin o jumatate de ora...

          Zilele astea mi-a aruncat mancarea in brate de mai multe ori, face dintr-o data crize de plans, e maraita si vrea intr-una in brate. Ii facem aerosoli cu antibiotic de doua ori pe zi dar deocamdata nu prea da semne de ameliorare. Imi tot spun surorile ca plange mult noaptea si ca nu vrea sa manance dmineata. Sper sa ii treaca cat mai curand pentru ca mi se rupe sufletul sa o vad asa. 

Ca sa o inveselim o mai punem in cadru, desi nu prea e voie pentru ca nu are deloc forta in picioare si ii fug genunchii in toate partile. Dar ii place la nebunie sa stea acolo, si lui Amani la fel! Amani a avut rupte ambele picioare, plus o mana, asa ca trebuie sa avem mare grija cu ea. Decateva zile incoace am observat ca se ridica singura in fund in patut! Bineinteles, se ajuta de grilaj si nu are mereu echilibru, dar tot e un progres urias!!!

       

        Mereu mi-am spus ca imi doresc sa fiu stapana pe mine si sa fiu capabila sa umblu fara ajutor. Asta a fost unul din motivele pentru care am decis sa vin aici. Am vrut sa vad cat de bine reusesc sa imi mentin echilibrul fara mainile de sprijin de acasa, mai ales din punct de vedere afectiv. Am vrut sa vad cat de des cad, cat de repede ma ridic, in ce situatii imi pierd echilibrul, cum reactionez atunci cand cad, cat de repede uit de durere, cat de tentata sunt sa intind mana dupa ajutor, ce ma face sa ma opresc din drum, ce ma determina sa pasesc mai departe...

         Acum ma simt exact ca un copil care a ajuns intr-o gradina cu flori si s-a oprit sa se joace. Nu vreau sa ajung nicaieri, ma bucur de ce am in jur, nu simt ca mi-ar fi foame, frig, sete sau teama, nu ma apasa absenta celor de acasa… Doar pun mana pe ceea ce imi place si arat oricui s-ar afla langa mine.

        Iubesc diminetile pentru ca ma trezesc fara alarma in jur de 6, iau micul dejun in curte, la soare, inconjurata de verdeata si copaci in floare, ma joc cu cainele in curte, caut testoasele in gradina, povestesc cu surorile, salut batranelele si abia apoi pornesc la drum..

         La birou sunt doar eu si cei doi colegi arabi… lucram fara stres, povestim, radem mult si facem misto unul de celalalt. Acum pot sa fug la copii aproape ori de cate ori am chef, mai ales ca e soare si nu stiu cum sa fac sa stau tot mai mult afara. 

         Traversez o perioada in care nu astept sa se intample absolut nimic. Nu am motive sa numar zilele, doar ma bucur de ele si de oamenii pe care ii am in jur. Abia stiu ce zi a saptamanii e, traiesc fara grija facturilor, nu ma intreb ce o sa mananc, stiu ca nu am voie sa ma imbolnavesc pentru ca nu mi-am luat cu mine nici macar un nurofen, ma gandesc cu drag la cate persoane minunate ma asteapta acasa si ma uit cu drag la toate persoanele speciale pe care le-am intalnit aici. Mi-e drag sa sun acasa si sa vorbesc cu familia, cu Wanda, cu colegele de serviciu, imi place sa stau seara pe facebook si sa palavragesc cu lumea, sa ma uit la poze… Ma cuprinde un sentiment de dor fara durere si lacrimi, combinat cu un sentiment de bucurie pentru ca stiu ca o sa vina si zilele in care o sa fiu din nou impreuna cu toti cei dragi. Apoi ies afara si vad peisajele minunate, Campul Pastorilor, Iordania in departare, dealurile dupa care imi spun ca e Marea Moarta... si ma simt atat de norocoasa pentru fiecare clipa pe care o traiesc! Nu stiu cat o sa dureze perioada asta de pace… poate inca o zi, poate o saptamana…

         Dar viata e cu atat mai frumoasa cu cat e mai imprevizibila si mai schimbatoare… Odata ce am invatat sa ne axam pe partea buna a lucrurilor si am inteles ca noi suntem responsabil de ceea ce semanam in gradina vietii noastre, e greu sa nu vrem sa avem parte de schimbari, chiar daca nu par mereu solutia potrivita. Noi semanam ceea ce vrem noi si eventual ceea ce primim de la altii… dar mai are si vantul un cuvant de spus…si buruienile… si ploaia si soarele… si albinele… iar daca la final gradina nu arata asa cum am planuit nu inseamna ca nu e frumoasa si nu inseamna ca nu se poate schimba ceva in ea. Din tot ceea ce creste acolo… noi decidem plantele care raman si plantele pe care le scoatem afara… avem libertatea sa smulgem buruienile, sa altoim ceea ce e salbatic si sa ne indragostim de ceea ce a crescut fara sa fie planificat...

Lucruri neasteptate pot sa apara in orice moment, lucruri care au puterea sa schimbe atat cursul unei zile, cat si al intregii vieti... (Cum ar fi un cameleon aterizat dintr-un copac direct pe umarul meu!!! Mergeam linistita prin piata si am crezut ca a aruncat cineva cu ceva dupa mine :)) 

L-am dus copiilor si surorilor sa il vada, noaptea l-am instalat la mine in camera, iar azi dupa liturghie am de gand sa il duc inapoi unde l-am gasit. L-am botezat Pascal, dupa cameleonul din desenul animat cu Rapunzel :) 

                             ********************************************************************
       Cred ca pana la urma de noi depinde gradul de fericire al fiecarei zile, doar ca nu e un lucru care se invata cu usurinta, dimpotriva. E nevoie de timp, intelepciune si... rabdare!

Dansezi cu mine in ploaie?

       De vreo zece zile incoace incerc sa dansez in ploaie asteptand sa treaca furtuna… deocamdata doar incerc, pentru ca dansul nu seamana mereu a dans, cateodata e doar o plimbare spre casa inecata in ganduri, doruri si sperante.

        Prea multa apa… si pe strazi, si in casa. Cu siguranta peste cateva luni voi regreta fiecare picatura, dar pana vine seceta mai sunt cateva luni bune.

In Betleem cand ploua… ploua, nu doar picura. Ploua in toate directiile, iar pentru cineva care uraste taxi-urile, ploaia inseamna multa apa in papuci, multe randuri de haine ude plus o claie de par mereu ciufulita si creata. Camera mea seamana a uscatorie: haine rasfirate peste tot, sosete care stau la uscat pe radiator, incaltaminte frumos aliniata in fata aerotermei. Multa ploaie inseamna si mult frig, mult frig inseamna radiatoare pornite mult timp. Peretii casei nu sunt izolati, asa ca m-am ales cu un decor 100% natural: mucegai. Niste pete mari si urate nu doar in colturi, ci si in jurul geamurilor (camera mea are 3 ferestre…). Si cum mi-era si asa greu sa imi ridic moralul cu o asa vreme, in weekend am vazut ca se poate si mai rau: multa apa in casa. Si nu de la ploaie, ci de la boiler. A inceput cu cateva picaturi, chiar inainte sa plec la liturghie. L-am oprit, sperand sa nu mai curga, m-am uitat daca are robinet si cum nu avea, am zis “Fie ce-o fi”, am scos din priza frigiderul pentru ca toata apa se scurgea pe el si am iesit. Peste zi am uitat complet, asa ca nu m-am grabit deloc acasa. M-am intors abia seara si spre bucuria mea nu era asa multa apa in bucatarie. Am scos frigiderul in hol si am inceput sa imi dau cu pararea. Doar ca exista si un mic aspect: sunt femeie, deci nu pot sa am prea multe parari legate de boilere. Nu avea nimic prin apropiere care sa semene a robinet, deci parerile mele s-au epuizat in 5 secunde. “Suna un prieten.” “Pe care?” “Cel mai bun, mai ales in situatii de alerta.” “Miiiiiirceaaa ..."(adica tata :) Ii explic ce si cum, pozez bestia metalica curgatoare si primesc acelasi raspuns. “Cauta robinetul.”Mi-era groaza sa le deranjez pe surori, asa ca apelez la sef si ii spun ca mi-a intrat Marea Moarta in bucatarie. Ma anunta ca sunt norocoasa daca am marea asa la indemana si evident ca ma trimite sa caut afurisitul ala de robinet. Manevrez ceva prin baie dar fara succes, gasesc ceva robinete pe hol dar imi dau seama ca sunt pentru incalzirea centrala. Ii spun ca nu gasesc robinetul, iar el ma sfatuieste sa pun o galeata sub boiler sa curga apa in ea si sa le anunt pe surori si pe secretara ca sa poata chema instalatorul sa il repare. Am maturat cat am maturat, doar ca ligheanul se umplea destul de repede, mult prea repede ca sa pot avea o noapte cat de cat normala. M-am dus la culcare pe fond muzical de picatura chinezeasca, gandindu-ma cu groaza ca o sa mi se umple casa de musafiri iubitori de umezeala (adica niste vietati taratoare de culoare gri peste care dau in fiecare zi, mai ales la intrarea in casa unde intra apa pe sub usa; isi fac veacul pe jos, pe geamuri, pe pereti si marturisesc ca oricat de scarboase ar fi, tot nu am curajul sa le omor; le culeg si le arunc pe geam, la fel ca pe paianjeni.

        Pe la doua noaptea a cedat teava si apa a inceput sa curga si mai tare, astfel ca ligheanul se umplea in maxim 10 minute. Cand mi-am dat seama ca nu am ce face, mi-am bagat piciorusele… intr-o pereche de sosete uscate si m-am culcat la loc, fiind linistita ca o parte din apa oricum se scurge in sifonul din bucatarie.

        Luni dimineata a fost o zi splendida, si cum instalatorul a venit abia dupa ora 9 si a mesterit pret de o ora si ceva (robinetul era undeva pe casa :)), am avut suficient timp sa stau la soare cu batranelele, sa o incurc pe sora Caterina la bucatarie si sa-i ciugulesc din mancare, sa ma joc in curte cu pisoii si sa caut broaste testoase in gradina (am gasit un bebe broasca dar n-am reusit sa dau nicicum de parinti).  

      M-am dus sa le arat piticania si surorilor iar cu ocazia asta am avut parte de o noua predica a sorei Immacolata. A zis ca iubeste mult animalele si nu le-ar face rau niciodata, dar nu intelege de ce uneori animalele iau locul oamenilor si oamenii iau locul animalelor. I-am raspuns ca probabil unii oameni sunt prea raniti si considera ca animalele simt mai mult decat oamenii. Mi-a spus sa nu uit ca si animalul e agresiv atunci cand e neglijat, speriat si ranit de prea multe ori… si ca in orice relatie trebuie sa ne folosim atat mintea, cat si inima. Daca folosim doar inima, comitem numai nebunii; daca folosim doar mintea, uitam de caritate si devenim egocentristi; dar daca le folosim pe amandoua, nu avem cum sa gresim. Important e sa nu uitam ca orice persoana reprezinta chipul lui Dumnezeu si ca atunci cand va veni vremea, vom fi intrebati doar de caritate. Lui Dumnezeu nu-i pasa de functii, bani si cariere, El vrea sa stie cat bine am facut pentru aproapele nostru si mai ales cu cata iubire am facut. Asa ca animalul sa ramana animal si omul sa ramana om, pentru ca Omul a fost facut dupa chipul si asemanarea Sa si sa nu consideram niciodata mai de pret un animal decat un om.

        De o saptamana am un nou prieten. Nu stiu cum il cheama si un cred ca e al nostru. Ma asteapta in fiecare seara pe pragul bisericii si ma conduce pana la intrarea in casa. Uneori  ma joc cu el in curte, a fost mai fricos la inceput dar acum e tot mai prietenos. Intr-o dimineata si-a adus si prietenii… 5 la numar. Si marturisesc ca atunci n-am indraznit sa ies din casa pana n-au plecat toti din gradina pentru ca n-as vrea sa vizitez Caritas Baby Hospital in alte scopuri decat cele caritative :P

        La birou lucrurile se desfasoara relativ normal si sincer numar cu disperare zilele pana cand o sa plece seful in Italia si o sa raman doua saptamani de capul meu (raman cei doi colegi arabi, dar sunt simpatici foc, inofensivi si mai ales buni complici cand e vorba de furisat la copii in timpul programului!!!)

        Chiar daca uneori timpul e scurt de tot, fiecare clipa petrecuta la copii are un farmec aparte, fie ca e vorba de joaca, teme la engleza cu Khader, baita, cina, petrecere “in familie”, o simpla discutie cu cineva de acolo sau un pupic de noapte buna.  

        Cateodata ne apuca dansatul prin casa si mi se pare ca incet-incet o iau razna, dar sora Emperatriz si Roberta mereu spun ca adevaratii nebuni sunt afara, in lume, iar Bev e de parere ca “You don’t have to be mad to work here, but it helps…”

        Saptamana trecuta o parte din copii au fost plecati acasa, iar cu ocazia asta le-am cunoscut si parintii. In momentul in care am pus-o pe Amani in bratele mamei ei mi-am adus aminte ca mama e tot mama, chiar daca aparent nu-i poate oferi copilului ei altceva decat un pat intr-un cort si mancare cat sa supravietuiasca. A ridicat ochii spre cer, i-a multumit lui Allah, a strans-o la piept si a pupat-o. Timp de o saptamana m-am tot uitat la patutul ramas gol si desi banuiam ca o sa se intoarca murdarici, mirosind a capra si poate chiar bolnava, eram constienta ca afectiunea pe care o primeste de la mama ei este de neinlocuit, oricat de draga ne-ar fi noua.

          Intre timp Heba s-a facut tot mai smechera si se pune pe plans imediat cum nu-i convine ceva (de fapt singurul “ceva” care nu-i convine e lipsa de atentie). Duminica dupa-masa mi-am facut curaj si am iesit cu ea la plimbare in brate. Roberta vroia sa cumpere cateva esarfe si ar fi fost prea complicat sa luam caruciorul. I-ar mai fi trebuit cel putin inca doua perechi de ochi, cu atata entuziasm se uita in jur, aproape ca nu clipea. Nu scotea nici un sunet, nu dadea din picioare… doar cand ne opream prea mult timp intr-un loc incerca sa intinda mana dupa ceva. Iar daca reusea sa rastoarne vreo statueta sau sa traga jos vreo esarfa, scotea cate un sunet de bucurie ca sa fie sigura ca i-am vazut isprava.

        Datorita unui mesaj primit de la sora Cristina, zilele trecute mi-a zburat mult mintea la copiii de acasa. O parte din inima mi-e acolo, cu ei, in fiecare grupa. Si cu siguranta acolo o sa ramana toata viata, pentru ca gradinita “Sfanta Ana” o sa ramana mereu unul din locurile mele de suflet si mai ales locul unde am simtit cata bucurie poate aduce simplitatea. 

         Fiind intrebata care copii imi sunt mai dragi, cei de acasa sau cei de aici, mi-am dat seama ca in termeni de iubire, nu exista copii mai speciali decat alti copii. Pentru ca unitatea de masura a omului nu e alt om. Nu ar trebui sa comparam un copil cu un alt copil si cred ca nici macar noi nu ar trebui sa ne comparam cu alte persoane, mai ales in materie de experiente de viata si bunuri materiale. Fiecare persoana e unica si unitatea de masura e iubirea pe care o aratam celor din jur. Ceea ce traim e e unic si nu e cu nimic mai prejos decat ceea ce traieste cel de langa noi. Si atunci ce rost are sa tanjim dupa ceva ce aparent il face fericit pe celalalt? Fiecare viata e unica, experientele fiecaruia sunt unice si cred ca e o prostie sa ne masuram fericirea in functie de fericirea celuilalt. Copiii de acasa imi umpleau inima de bucurie intr-un fel, cei de aici in alt fel. Sunt copii diferiti, dar la fel de speciali si valorosi.

       Recunosc ca pana sa vin aici nu prea am avut contact cu copii cu dizabilitati. Asa ca de fiecare data cand vedeam vreunul pe strada simteam pentru el doar mila… mila pentru el, mila pentru parinti. Si acum simt tot mila, dar mila pentru mine, pentru creierul meu superficial incapabil sa se gandeasca atata timp la faptul ca Dumnezeu nu face greseli. De multe ori e complicat si obositor sa ii intelegem planul, dar in momentul in care inlocuim intrebarile cu incredere, se schimba si sentimentele. Imbratisarea unui copil autist sau a unui copil care sufera de paralizie cerebrala, pupicul unui copil care sufera de retard mintal sever, mazgaliturile lor, momentul in care duc singuri lingura cu mancare la gura, primele progrese, primele silabe si primele cuvinte, primii pasi spre ceea ce numim normalitate… sunt momente care aduc la fel de multa bucurie ca obtinerea unui premiu la scoala, o nota mare la examenul de bacalaureat sau un loc bun la un concurs sau o olimpiada. 

        Si acesti copii pot aduce bucurii celor din jur, dar invatam sa le percepem atunci cand incetam sa ii comparam cu alti copii si cand incetam sa comparam vietile noastre cu vietile celorlalti oameni. Cine a intrat in lumea lor, stie si intelege aceste sentimente. Adevarata iubire nu tine deloc cont de aspectul fizic, aptitudini, competente sau performante. Adevarata iubire iubeste in primul rand inima celuilalt, iar in esenta lor inimile sunt toate la fel: perfecte. Dumnezeu nu greseste si are un plan de viata pentru fiecare din noi, cu bucurii si necazuri,  esecuri si impliniri.  Nu cred ca exista persoana care sa isi fi pus increderea in Dumnezeu si sa fi fost dezamagit la finalul vietii. In schimb sunt sigura ca sunt atatea persoane care si-au pus increderea in fortele lor proprii si au murit inecati in dezamagire si amaraciune.

      Sa dansezi in ploaie nu e o nebunie… nebunie e sa crezi ca nu trebuie sa ploua sau ca trebuie sa te ascunzi de ploaie. Nebunie e sa-l judeci si sa-l crezi nebun pe cel care lasa totul si pleaca sa isi urmeze un vis... pe cel care se se bucura de darul vietii chiar daca e bolnav sau are un copil bolnav... pe cel care lasa lumea si se dedica lui Dumnezeu... pe cel care se casatoreste cu cineva mult mai tanar sau mai batran decat el, sau se casatoreste cu cineva de alta rasa, sau decide sa adopte copii, fie ei sanatosi sau cu nevoi speciale... pe cel care isi dedica viata unei pasiuni... pe cel care isi traieste tineretea la varsta batranetii... pe cel care nu urmeaza cursul asa-zisei vieti “normale” si nu isi traieste viata asa cum credem noi ca ar fi normal sa fie…

        Superficialul din noi si frustrarile noastre ascunse ne fac sa judecam orice abatere de la canoanele “normalitatii” si ne imping spre tot felul de presupuneri in legatura cu gradul de fericire al celui de langa noi. Maica Tereza spunea ca daca judecam persoanele, nu mai avem timp sa le iubim. Nu cred ca are cineva curajul sa o contrazica. Si ceea ce a spus ea m-a ajutat sa inteleg si faptul ca daca ii plangi de mila celui de langa tine, nu mai ai timp sa il ajuti. In loc sa ii compatimim pe cunoscutii nostri care au o problema grava, ce-ar fi sa le intindem o mana de ajutor? Ce-ar fi sa privim si viata lor aparent nenorocita ca pe o viata la fel de valoroasa ca oricare alta? Ce-ar fi sa nu ne mai holbam la asa-zisele anomalii din viata lor, sa nu le mai barfim problemele, ci sa le acordam in mod natural sprijinul nostru, sa ii privim cu demnitate, asa cum de altfel si merita, si sa le oferim iubirea, nu mila noastra? Cel mai mare ajutor pe care il putem oferi cuiva aflat in necaz e sa il consideram normal, nu oropsit, nu blestemat, nu condamnat. Un copil cu nevoi speciale are parte de o viata normala atunci cand cei din jur ajung sa il priveasca intocmai ca pe un copil normal. La fel e si cu familiile care se confrunta cu o problema grava in viata lor. De obicei luam distanta si incepem sa compatimim, fara sa ne dam seama ca de fapt noi suntem cei neputinciosi. Cei mai multi gasesc puterea sa mearga mai departe, iar cei care ar trebui sa le fie alaturi se indeparteaza in teama si egoismul lor, refuzand sa le acorde sprijinul poate chiar din pricina incapacitatii lor de a-i privi altfel decat cu mila.

         Data viitoare cand mai vezi pe cineva mergand prin ploaie... iesi din casa sau da-te jos din masina si mergi si tu alaturi de el. Tine-i umbrela cand e prea ud sau cand e prea obosit sa si-o tina singur, dar fara sa ii dai sentimentul de neputinta. Dansati amandoi, dansati ca si cum nimeni nu s-ar uita la voi, ca si cum ati indeplini o noua porunca doar de voi stiuta...