Friday, January 25, 2013

Pasaport pentru... incredere


             Luni dimineata am fost anuntata ca exista o problema grava cu actele mele. Iar problema asta se pare ca exista de la inceputul anului, doar ca acum s-a agravat atat de tare incat era cazul sa aflu si eu :D
          In prima zi nu am avut niciun chef sa reactionez, sperand ca problema se va rezolva de la sine. N-a fost sa fie asa, drept urmare marti am inceput sa intorc problema pe toate partile. Am discutat variantele cu cateva persoane de aici, am anuntat ambasada si cativa prieteni. Au inceput sa curga sfaturi, sentimente de ingrijorare si chiar de panica, reprosuri si chiar insulte la adresa persoanelor implicate.
         Mi-am dat seama ca ar fi complet aiurea sa ma panichez. Nu ca n-as fi avut motive… dar la ce imi folosea? Cred ca aproape toti o dam in bara la job macar o data in viata si cineva are de suferit din cauza asta. Dar daca persoana afectata incepe sa isi verse nervii, sa faca reprosuri, sa insulte si sa bata cu pumnul in masa ca vrea sa i se faca dreptate, tensiunea creste si situatia devine si mai greu de suportat pentru toata lumea. M-am pus in locul persoanei care a gresit si m-am gandit cat m-ar ajuta o astfel de atutudine din partea celor din jur. Nu prea mult... chiar deloc. Fiind si uimita de atitudinea negativista a unor persoane carora li se parea de neconceput sa o dai in bara in asa hal, am decis sa nu ii mai dau si eu apa la moara lui Michiduta si sa pun altfel problema. In momentul in care m-a sunat respectiva persoana sa imi explice situatia, am inceput conversatia cu “Imi pare rau pentru ce s-a intamplat, dar nu iti face griji, se putea intampla oricui” (adevarul e ca mie una cu siguranta mi se putea intampla, asa ca daca ametitii si zapacitii nu isi iau apararea intre ei, atunci cine sa o faca? :D). Pur si simplu am refuzat sa imi consum neuronii pe suspiciuni de tot felul, ganduri despre cat timp pierd aiurea din vina altora, cate drumuri in plus o sa am de facut si cate se pot intampla din cauza acestei greseli. Tocmai de aceea am anuntat mai multe persoane, ca sa aud cele mai sumbre scenarii si sa fiu sigura ca am fost pusa la curent cu toate lucrurile rele care se pot intampla. Dar exista mari sanse sa nu se intample nimic din tot ceea ce am auzit, asa ca nu imi fac griji inainte de vreme. Nu schimba cu nimic situatia, nu remediaza lucrurile si nu grabeste cursul evenimentelor. Cea mai buna solutie e sa ma bucur de viata si sa las lucrurile in mana altcuiva :)

          Verdictul din partea sefului: refugiu la Ierusalim pana se rezolva situatia, pentru ca de lucrat pot lucra si de acolo.

        A fost singurul motiv pentru care m-am dus sa ma smiorcai la surori. Nu vreau sa stau prea mult timp departe de copii, mai ales ca voluntarele mele preferate, Roberta si Bev, vor pleca peste doua saptamani si o sa imi fie oricum dor de ele.

        Miercuri am plecat la Ierusalim, iar lucrurile bune nu au intarziat sa apara. Am avut ocazia sa cunosc un preot roman care se afla in Tara Sfanta de 11 ani, iar prin el am cunoscut cateva surori romance care stau la Ierusalim la manastirea Sf. Carol Boromeu, si pe sora Ana Maria din Cluj despre care imi povestisera multi prieteni inainte de plecare. Sora Ana Maria sta chiar in Betleem la manastirea greco-catolica melkita “Emmanuel”, exact la capatul zidului.
        Joi am fost la ambasada la Tel Aviv, o experienta putin dezamagitoare; ambasada semana mai degraba a posta si asta nu datorita oamenilor care aveau nevoie de lamuriri, ci datorita persoanei care fusese trimisa acolo in spurijinul lor: le vorbea de sus, ii lua peste picior, nu avea rabdare cu ei si nu tinea deloc cont ca unii i-ar fi putut fi parinti sau bunici. Probabil ca mandria de a avea o anumita functie a facut-o sa uite ca oamenii aceia erau acolo pentru ca aveau nevoie de ajutorul ei, nu de ironiile ei...
La ambasada mi s-a confirmat vedictul: 3-4 saptamani pana la rezolvarea partiala a problemei. Adica 3-4 saptamani de refugiu la Ierusalim, pentru ca acolo sunt in siguranta.

        Ierusalimul e un oras superb si mi-e tare drag. Biroul nostru e situat in orasul vechi, chiar in cladirea Christian Information Center, iar atmosfera din Maria Bambina (casa unde stau voluntarii) e una de camin studentesc. Se povestesc intamplari de peste zi, se mananca impreuna in bucatarie, se iese seara la plimbare, la film, la concerte etc. Joi seara au venit cativa frati franciscani si cum e saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor, s-a discutat despre biserica bizantina, armeana, siriana, coptica si egipteana.

        Dar... deocamdata mi-a ajuns. Imi doresc mult sa stau o cateva zile/saptamani in Ierusalim, dar peste ceva timp, nu acum. Deocamdata prefer gasca mea de la Hogar Nino Dios: Bev, Roberta, copiii si surorile.

        Azi-dimineata m-am intors in Betleeem si cel mai probabil nu voi mai iesi de aici decat pentru urmatorul drum la ambasada. 
      M-am intors cu acelasi pasaport cu care am plecat: cel al increderii. Increderea in Dumnezeu (toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu) si increderea in oameni (am mai spus-o si repet: nu sunt idioata si nu am mintea imbibata in finaluri fericite, stiu ca sunt si oameni mai putin binevoitori pe lumea asta. Dar pana nu imi fac rau in mod intentionat nu am de ce sa fiu suspicioasa si precauta peste masura. Nu am de gand sa imi pun inima la naftalina si sa o tin acolo ascunsa in ideea ca toti oamenii sunt rai si e mai bine sa o scutesc de rautatile lor. La urma urmei, mai bine o inima julita, ciobita si lipita decat una neatinsa. Macar cea uzata are ce sa povesteasca si cu siguranta e mai inteleapta decat cealalta. Sa ma feresc de suferinta in mod exagerat mi se pare semn de superficialitate fata de viata si dezinteres fata de oameni. Iar cei care au impresia ca stiu multe despre viata... stiu multe despre viata pe care au trait-o in pantofii lor. Dar din fericire numerele de la picior difera, prin urmare si incaltamintea (experientele) de viata ;)   
      De data asta a castigat inima mea incapatanata care imi spune sa stau linistita acolo unde simt ca mi-e locul...
   ...pentru ca nu omul, ci Dumnezeu are intotdeauna ultimul cuvant... indiferent unde te afli si indiferent unde ti-e pasaportul ;)





Friday, January 18, 2013

Cand tot ceea ce conteaza e omul de langa tine

       Din "simptomele" pe care le-am avut in ultimele zile imi dau seama ca am trecut la o noua etapa a calatoriei: constientizarea consecintelor deciziei mele.
     Imi ridic privirea din monitor si abia acum imi dau seama ca ori de cate ori as ridica privirea n-au cum sa apara chipurile cu care eram obisnuita. In fata mea e doar un zid; acelasi in fiecare zi.  
     Au disparut peretii de sticla, zugravelile colorate si panourile incarcate. Si nu se mai aud zeci de voci, se aud doar doua-trei. Nu le inteleg si de cele mai multe ori nici nu vreau sa le inteleg. Manualul de araba sta pe birou de mai bine de trei saptamani. Inchis. Seful nu e prea incantat, mi-e nici nu-mi pasa. Surorile mi-au facut o foaie cu un vocabular minim care sa ma ajute in munca cu copiii si deocamdata mi-e suficient. 
    Zilele trecute a fost postat pe Youtube un video cu ocazia aniversarii a 5 ani de la infiintarea Office Depot Romania (care a avut loc in toamna). Inca eram acolo in cladire, in mijlocul echipei mele AP Italia/Spania, lipind cu fetele din alte echipe foi de post-it pe geamuri pentru a se vedea frumos din parcare.
      Uitandu-ma la video marturisesc ca mi-as fi dorit din suflet sa fiu din nou acolo, macar pentru cateva ore. In cei trei ani si jumatate de corporatism am bombanit adeseori ca munca dintr-o multinationala nu salveaza vieti, asa ca n-o sa fie mare pierdere in ziua in care o sa imi dau demisia pentru a face altceva. E adevarat, ceea ce fac acum are alt sens: proiecte pentru medicamente, apa, mancare, proiecte pentru educatie si formare, adoptii la distanta, proiecte pentru scoli si azile de batrani. Cu siguranta munca mea din biroul unui oras din Palestina are mai multa valoare decat ceea ce faceam inainte.
      Si atunci de ce mi-ar fi dor de o incapere cu multi oameni a unei firme cu inca vreo 300 de angajati pe langa cei 100 de la etajul  6? De ce mi-ar fi dor sa aud povesti despre target, KPI, bonusuri, credite, apartamente, femei insarcinate, copii care plang dimineata la trezire, liste de cumparaturi, promotii din mall, sesiuni, reduceri, vacante la ski in Austria, cure de slabire, catei abandonati? De ce mi-ar fi dor de orar 9-18, de stat inchisa in mall si vazut aceleasi persoane mult prea multe zile din an?

Pentru ca o parte din oamenii aceia au fost mult mai mult decat simpli colegi de serviciu.

      Uitandu-ma in urma imi aduc aminte cu drag de tot ce a insemnat Office Depot pentru mine si inteleg de ce mi-e dor…
      Mi-e dor de colegele cu care am impartit atat de multe in toti acesti ani. Colegele care mi-au intrat adanc in suflet fara sa fi programat asta. Mi-e dor de fiecare in parte. In prima luna de serviciu ma gandeam ce trist e sa trebuiasca sa iti petreci atatea ore din zi cu persoane pe care nu le-ai ales, eu fiind obisnuita sa stau cu oameni cu care aveam macar cateva lucruri in comun sau cel putin care imi erau dragi pentru ca aveau ceva frumos in ei. Dar viata m-a convins ca toti oamenii au ceva frumos in ei, trebuie doar sa vrei sa vezi asta.
       Dincolo de toate neajunsurile care iti vin in minte cand auzi cuvantul “multinationala” exista o multumire, o fericire care se naste in toata acea nefericire adusa de corporatism: sentimentul de a fi inconjurat de oameni. Daca ar fi sa lucrez din nou intr-un astfel de mediu, l-as alege pentru oameni in primul rand. Oricine se simte bine cand are un salariu mare, cand este promovat, apreciat si recompensat pe masura performantelor sale. Dar sunt curioasa peste 30 de ani care sentiment va avea mai mare valoare: cel in care te-ai simtit pe culmile gloriei profesionale sau cel in care ti-ai dat seama ca ai reusit sa iubesti niste straini pe care viata ti i-a scos in cale? Nu exista lucru mai maret pe lumea asta decat omul si nu exista lucru care sa iti poata oferi mai mult decat iti ofera un om.
     In tot haosul ala cateodata cu iz de suprasaturatie am avut zile in care ne-am zambit una alteia, am ras in hohote, am plans, am impartit mancarea adusa de acasa sau punga de covrigi Vel Pitar si tableta de ciocolata Milka, sticla de Cola si ursuletii Haribo; am fost impreuna atat in momentele de bucurie si succes, cat si in cele de necaz si esec; am regretat fiecare persoana care a plecat sau s-a mutat din echipa si am facut tot posibilul sa o iubim repede pe cea noua; am mancat impreuna la micul dejun, la pranz sau la cina, am fost impreuna la film, la sala, la shopping, la petreceri; am planuit impreuna surprize, ne-am facut cadouri, ne-am ascultat reciproc problemele, planurile de viitor, chiar si aberatiile debitate la final de trimestru cand eram obosite poate peste limita; ne-am trimis mailuri cu mici barfe si comentarii, am ras pe sub birou, ne-am adunat toate in jurul uneia ca sa putem dezbate mai eficient cine stie ce subiect, ne-am enervat pe colegii din Italia, Spania si Franta, i-am vorbit de rau pe furnizori; am strans toate bonuri de Auchan pentru colega care nu se da batuta pana nu castiga o casa, o masina sau macar o vacanta, i-am adoptat sufleteste pe copiii de la Aksza, am facut curat si am plimbat cateii de la un adapost, am asistat, uneori fizic, altori sufleteste, la nuntile colegelor, serbari la gradinita, extractii de molari de minte, teste de sarcina, schimbari de look, interviuri de promovare sau pentru joburi la alte companii, cure de slabire cu sau fara efect, mailuri si poze trimise din vacante, povesti despre certuri in familie, traversarea unor perioade de frustrari si neimpliniri, achizitionari de apartamente, frigidere, telefoane, posete, pantofi, animale de companie...
     Am lucrat si peste program, uneori am lucrat si de sarbatori… dar aproape de fiecare data eram cel putin doua persoane in birou. Iar asta imi dadea un sentiment de siguranta. Si chiar daca seara tarziu ramaneam singura, doar eu si pocniturile neoanelor si imprimantelor, ma simteam acasa… la biroul meu de la etajul 6, in Iulius Mall, cu World Class-ul si Auchan-ul aproape.
       Dar se pare ca uneori mai si schimbam casele, si asta ar trebui sa ne faca bine. Probabil acum ma dezvolt din alte puncte de vedere (exersez limba italiana la un alt nivel, fac traduceri de proiecte in/din engleza, invat sa scriu proiecte si articole, aflu bucataria interna a unui ONG, cunosc oameni noi din multe colturi ale pamantului, incerc sa invat cat mai multe despre munca cu copiii cu dizabilitati si chiar invat sa suport apucaturile unui sef foarte mandru de realizarile sale si care are impresia ca pot sa-i citesc gandurile …).
       Sunt lucruri pe care acasa nu as fi avut timp sa le fac si as fi ramas mereu cu regretul asta. Dupa mai bine de o luna de stat aici am ajuns la convingerea ca experianta asta cu siguranta are un scop ascuns pe care il voi afla mai tarziu, cel mai probabil dupa ce ma voi intoarce acasa si imi voi relua viata pe care am lasat-o acolo.
       Am o banuiala ca randurile astea o sa lase impresia ca nu imi place aici si ca regret alegerea facuta. Alegerile nu trebuie niciodata regretate atata timp cat iese ceva bun din ele :) Si din alegerea asta au iesit deja multe lucruri bune, chiar daca unele sunt presarate cu momente si chipuri din trecut...
      Dorul asta accentuat pentru colege se datoreaza si orarului din ultima saptamana, una de clauzura: prea mult timp petrecut la birou, prea putin timp cu copiii si zero turism. E adevarat ca a si nins si asta m-a tinut putin pe loc. Da, a nins in Betleem, cu fulgi mari, mai bine de 30 de cm peste noapte. In acea noapte dormisem cu jaluzelele coborate ca sa mai adun putina caldura in camera. Ma trezisem devreme sa fac o traducere urgenta si eram putin suparata pentru ca imi luase mai mult timp decat ma asteptasem si nu imi mai ramasese timp sa merg la copii inainte de birou. M-am imbracat cap-coada si am pornit cu avant la drum. Doar ca am ramas incremenita in usa. Cum era posibil sa ninga atata peste noapte??? Asta in conditiile in care cu o zi inainte fusese doar vant si ploaie!
        M-am intors in casa si i-am trimis un mesaj sefului in care il intrebam daca se iese din casa cu o asa vreme. “Assolutamente NO!” Am prmit ordin sa raman acasa intrega zi de joi si sa fac oameni de zapada. Atat mi-a trebuit!!! ;) Vroiam sa raman acasa, doar ca in acel moment acea casa nu era cea potrivita. Oamenii de zapada trebuiau construiti la o alta casa. Nu e nevoie sa precizez la care :) M-am aventurat sa ies pe strada si sincer am incasat atatia bulgari de la tinerii mult prea entuziasti (catarati pe case sau stransi in mijlocul strazii in gasti de cate 10-15 persoane) incat eram pe punctul de a uri intreg miracolul. Orasul incetase orice activitate: magazinele erau aproape toate inchise, scolile la fel, traficul era inexistent.
Dar am ajuns intr-un final la copii si i-am scos afara pe toti, chiar daca unii abia terminasera injectiile cu antibiotic. Am cazut de acord cu surorile ca nu se stie cand se va  mai repeta miracolul si ar fi pacat sa nu se bucure si ei de zapada. Dragii de ei, nu stiu cati au constientizat ce se intampla afara dar cei care puteau sa umble n-au avut nevoie de mult timp ca sa isi dea seama cat e de frumos sa te arunci in zapada proaspata :) Cat despre surori… se pricep la bulgareala, nu gluma!!!
      Acum merg la copii fie dimineata devreme, de la 6:30 la 8:30 pentru ca au reinceput scoala/gradinita si la 7:30 deja pleaca prima tura, fie la pranz cand se intorc de la scoala, fie seara pentru pupicul de noapte buna daca nu reusesc sa ajung la cina (sau… ori de cate ori aflu ca seful e plecat cu treaba si nu se intoarce mai repede de o ora). In total sunt 14 scolari, toti cei de la 4 ani in sus, Sabrin fiind singura care merge la gradi (are doar 2 ani si e singurul copil fara handicap din casa).
      Asa ca daca ajung pe acolo inainte de pranz imi petrec timpul cu cei care nu merg la scoala: Heba, Samar, Wasim sau Mohamed. Nu e nevoie sa fac ceva iesit din comun ca sa se bucure, e suficient sa ii iau putin din scaunul cu rotile si sa ii tin in brate. Cand e soare iesim afara si ne dam in leagan sau facem o plimbare pana in piata. E incredibil ce putere au copiii astia de a alunga orice dor de casa, mai ales manuta asta care in martie va implini 11 ani…
      Azi am reusit sa ajung la pranz iar Amani tocmai se intorsese de la scoala. Era imbracata in trening si parca mai mult ca oricand semana a copil normal de 7 ani si 8 luni. Am profitat de atmosfera calma si i-am amanat somnul de dupa-amiaza cu inca o ora. Am palavragit cu Roberta, noua voluntara din Italia, o doamna foarte simpatica in varsta de 40 de ani care acasa lucreaza cu adulti bolnavi mintal. La un moment dat ni s-a alaturat si Bev, voluntara din Cipru, si am povestit despre progresele pe care le-am observat in ultimile doua saptamani la o parte dintre copii. 
      Dupa-masa s-a luat curentul si chiar atunci s-a intors seful cu un grup de 5 tineri. Ne-am dus cu totii intr-o scurta vizita la surori ca sa vada si ei casa si copiii. La plecare si-a adus aminte ca e vineri. Daca n-ai altceva de facut si vrei sa ramai aici, ramai. Am urlat un Grazie! si am fugit cu Heba in brate inainte sa mai aiba timp sa spuna si altceva...   

“Blessed are they who have the gift of making friends, for it is one of God's best gifts. It involves many things, but above all, the power of going out of one's self, and appreciating whatever is noble and loving in another.”

         Thomas Hughes 




   








Tuesday, January 8, 2013

Exista zile de "luni" si in Tara Sfanta :)


        Cred ca e prima oara in viata cand am avut parte de o zi “pe dos” de dimineata pana seara. 
A inceput cu o furtuna care durat toata noaptea, rupand crengile copacilor, “plimband” niste butoaie de plastic prin curte si bineinteles trantind usile intr-un mod mai mult enervant decat inspaimantator (abia spre dimineata mi-a venit ideea sa le inchid cu cheia pentru a mai stopa din zgomot). Ridicandu-ma din pat nu tocmai in extaz, am “stralucita” idee de a porni in acelasi timp inca un radiator, boilerul, laptopul si incalzitorul de apa pentru a-mi face un ceai; era de inteles ca o sa sara siguranta, dar nu cea de la mine din hol, ci una aflata la etaj la batranele. Iau telefonul sa imi croiesc drum, ies pe hol, urc scarile, observ apa care se scurge pe langa geamuri, dupa care pauza in memorie de cateva secunde (la 5 dimineata ma trezesc in spate cu o batranica inalta, ciufulita, gata imbracata… se uita la mine si nu spune nimic… de fapt ea de obicei nu vorbeste cu nimeni, doar priveste in jur). Brusc nu-mi mai este deloc frig  :)) Nu reusesc sa gasesc siguranta cu pricina asa ca ma duc la usa infirmierei cu gandul sa o intreb pe ea daca stie care e siguranta, dar imi aduc aminte ca e tura celei care nu vorbeste decat araba, deci nu prea are sens sa o deranjez (urmatoarea propozitie de invatat in araba: "Nu am lumina in camera!!!"). Aud niste pasi pe scari, ma duc sa vad cine e si rasuflu usurata… Suor Paola ma intreaba mirata daca acum ma duc la culcare. Ii explic ca tocmai m-am trezit, ca a sarit siguranta si ca trebuie sa ies din casa maxim la 6 jumate. Rezolva imediat problema, iar eu ma pregatesc de plecare sperand ca doar inceputul zilei nu a fost prea bun. 
        Ce amagire :)) Afara simt ca ma ia vantul pe sus si ca mi-e greu sa pasesc… noroc ca s-a oprit ploaia, dar privelistea nu e tocmai potrivita pentru ridicat moralul: crengi de brad rupte in curte, gunoaie in aer si gunoaie pe jos, tarabe rasturnate in strada.
           O iau printre cladiri pentru a nu simti asa de tare vantul, imi pun castile in urechi si pornesc spre copii. Nici ei nu sunt in toane tocmai bune: Heba are febra si nu prea vrea sa manance, asa ca intr-un final reuseste sa imi arunce in brate farfuria cu mancare. Cedez si ii dau doar putina apa, zambind pentru ca pitica rade cu pofta dupa isprava facuta. Nu trec cinci minute si Amani da cu manuta in cana si rastoarna apa din pahar tot pe pantalonii mei (macar bine ca nu apucasem sa ma curat, cu ocazia asta s-a mai dezlipit ceva din zugraveala Hebei :)) Nici una, nici alta nu au chef sa bea din canite, iar mie nu imi surade ideea sa trec iar la biberoane dupa ce timp de aproape trei saptamani le-am obisnuit sa bea din cana. Intre timp unul din baieti face o criza si incepe sa tipe, iar fata bolnava de schizofrenie incepe sa loveasca in stanga si-n dreapta fara vreun motiv vizibil pentru noi. Intreg personalul e in concediu pana joi (bucatareasa, fetele care fac curat, doamna care spala hainele etc), sunt doar surorile si voluntara din Cipru. 
          Plec fara prea mare chef spre birou si constat ca a inceput din nou sa toarne cu galeata. Biroul ma intampina cu apa care se scurge pe la fereastra din spatele biroului meu si cu… pauza de curent (asta inseamnand frig). Verific sigurantele, toate ok. Aud un piuit sinistru de sub biroul colegului, pare un generator care suna ca o bomba amorsata :)) Ma tot invart prin birou si din fericire la scurt timp revine curentul. Porneste aerul conditionat, pornesc si eu caloriferul electric si lucrurile par sa se indrepte. Fac un drum pana in sacristie la Sf. Caterina sa las niste plicuri si la intoarcere gasesc lume in birou, semn ca au revenit colegii din concediu. Urmeaza o sedinta lunga, ganduri referitoare la niste decizii importante de luat in urmatoarele zile, agitatie din cauza unui raport nefinalizat…
          In jur de 14:30 iau o pauza si merg din nou la copii sa le ajut pe surori. Ii gasesc pe toti in patuturi, iar surorile roiesc de colo colo. Sora Emperatriz deschide usa de la hol si spune: “Mira…” (priveste) Pare o cascada, pentru ca apa de pe acoperis se scurge in mare parte... inauntru! (Acoperisul e in lucru, se construieste inca un etaj pentru a putea primi 50 de copii, acum sunt doar vreo 21.)  Siroaie de apa pe scari, balta la subsol. Singura solutie e sa se puna nisip la intrarea in bucatarie. Saracutele, sunt ude leoarca, zambesc oftand si spun: “que desastre, que desastre…” 
Intre timp Madre Pia curata de zor podeaua si peretii unei camere pentru ca unul din baieti a facut ravagii in loc sa doarma. Imbrac rapid cativa dintre copii, le dau sa manace si fug inapoi la birou. Nu termin inainte de sapte jumate, asa ca ma gandesc ca ar fi cazul sa merg direct acasa. Oscilez in fata portii: pe jos sau cu taxi? Pana sa ma decid apare cainele din vecini si ma ajuta el sa iau decizia (e foarte prietenos, doar ca iese pe usa inaintea ta desi stapanul nu ii da voie sa iasa din curte; asta inseamna ca trebuie sa intru din nou in birou si sa ies pe cealalta poarta, amintindu-mi inca o data ca trebuie sa imi pun un semn pe cele patru chei ca sa nu le incerc pe toate de fiecare data). Imi scot umbrela, dar fiind vant o inchid la loc; nu e de prea mare ajutor aici, doar daca vrei neaparat sa iti cumperi alta dar astepti sa se rupa intai ce veche. Imi pun pelerina si pornesc spre casa, un pic de ploaie rece nu are cum sa imi faca rau, eventual imi limpezeste gandurile si imi arata ca trebuie sa imi faci curaj sa infrunt si temerile. 
Finalul perfect pentru o zi de luni “perfecta”? Verific impreuna cu Sabrina raportul la care lucrasem toata ziua, dar uit sa il salvez intai pe laptop; la un moment data misc stick-ul din greseala, iar documentul ramane suspendat undeva intre stick si laptop si nu reusesc sa il salvez nicaieri (dar imi vine ideea sa las documentul deschis si sa pun laptopul in stand by, urmand sa il duc cu mine la birou... deci problema are solutie). Adorm imediat ce ma asez in pat, dar dupa cateva ore ma trezesc cu o senzatie ingrozitoare de greata, probabil de la fructele mancate inainte de culcare. 

        Nu reusesc sa imi explic cum se poate ca doua zile sa fie atat de diferite; ziua de dinainte fusese perfecta: incepuse cu o dimineata extrem de linistita la copii... pusesem toate pernele uriase in mijlocul camerei de joaca, asezandu-i acolo pe Ramez, Amani, Heba si Ala’ ca sa ne uitam impreuna la “Cenusareasa”. De uitat s-a uitat doar Ramez, pentru ca Amani  era preocupata sa se rostogoleasca pe perne, Heba o pandea cand se apropia de ea ca sa o poata prinda de par si de mana, iar Ala’ ma bazaia pe mine. Imi era atat de drag sa ma uit la ei cum se joaca in stilul lor... La 10 fara 5 a venit sora Emperatriz sa ma intrebe daca mai merg la liturghie la Sf. Caterina pentu ca asa ii spusesem cu vreo doua ore inainte. 

        Fiind sarbatoarea Epifaniei, liturghia a fost celebrata de custodele Tarii Sfinte. Pranzul a fost unul extrem de vesel, tot la surori. Am aflat ca sora Hilbis e egipteanca si ca e cu doi ani mai mica decat mine. A venit in comunitatea de aici la doua zile dupa sosirea mea in Tara Sfanta. Rade mereu si rade din tot sufletul, spune ca e inca noua si sa avem rabdare pentru ca o sa ii vina si ei “zilele negre”, adica zilele cand e prost dispusa. La masa era si o doamna din Sri Lanka, prietena de-a surorilor, care lucreaza de sapte ani in Israel. Venise la Betleem pentru sarbatoarea Epifaniei, in special pentru procesiunea de dupa-amiaza. Mi-a povestit ca are o singura fiica si ea e motivul pentru care sta de atata timp departe de casa. Fiica ei a fost parasita de sot si de atunci isi creste cu greu cei doi copii. Pentru ca acestia sa poata merge in continuare la o scoala particulara, a decis sa vina in Israel sa ingrijeasca batrani pentru a putea plati taxele de scolarizare ale nepotilor. Mi-a mai spus ca in Sri Lanka nu exista sistem de pensii si ca nu are niciun ban pus deoparte pentru mai tarziu. Se roaga si spera ca fiica si nepotii ei sa nu uite de ea la batranete...

          Procesiunea a fost ceva unic, desi unora li s-a parut aiurea haosul de la grota, asteptarea “randului” la rugaciune, faptul ca in acelasi timp cantau si se rugau si coptii, si ortodocsii, si armenii, fiecare pe limba lor. Mie sincer mi s-a parut chiar frumos faptul ca eram mai multe rituri simultan, fiecare sarbatorind altceva, dar toti pe acelasi Dumnezeu. La final am primit cateva bucatele de tamaie si am fost stropiti cu mir, in amintirea darurilor aduse de Magi lui Isus.
           Iar azi... ei bine, azi nu a mai fost deloc “luni”! A plouat la fel de tare,vantul mi-a cam distrus umbrela, m-am udat la picioare din primele doua minute, am avut de curatat din nou apa din birou, dar parca nu a mai contat nimic. M-am bucurat cand au rasturnat fetitele canile, adevarul e ca decat sa le vad stand nemiscate in carucioare prefer sa curat apa si mancarea aruncate pe jos de manutele lor :) (abia astept sa vina caldura sa le scot in curte, sa le pun in fata vase cu apa si sa le las sa se ude cat vor, la urma urmei s-ar putea sa fie mai interesate decat de jucariile folosite pentru fizioterapie).  
           La birou am avut o companie cat se poate de placuta, au venit doua din voluntarele de la Ierusalim si au stat toata ziua cu noi. La pranz am mers impreuna la surori, am povestit despre multe lucruri si mi-am clarificat multe aspecte. Pranzul s-a incheiat cu un cappuccino la localul franciscanilor, dupa care ne-am reluat munca parca si mai bine dispuse :) 
Singurul stres pe ziua de azi a fost operatia Eddei, dar mama spune ca a trecut cu bine. Nu o cred in totalitate, ambii parinti au obiceiul sa imi spuna doar partea frumoasa a lucrurilor cand sunt departe sau chiar “omit” sa imi spuna adevarul pe motiv ca si asa nu pot schimba nimic si atunci ce rost are sa ma supar degeaba :) Asa ca daca exista vreun ingeras al pisicilor, sper sa isi faca bine treaba si sa aiba grija de Edda mea!

         Concluzia ultimelor zile e ca si zilele de luni au tot 24 de ore, la fel ca celelalte sase. Trist e ca nu stiu de ce nu am reusit sa vad partea pozitiva in tot ceea ce s-a intamplat. Dar ceea ce am observat e ca am fost extrem de calma; nu m-am agitat, nu m-am enervat, am luat totul asa cum a venit si am trecut la urmatorul moment al zilei. Daca data viitoare cand mai vine o zi de “luni” reusesc si sa pun un zambet pe fata in timp ce toate merg pe dos, inseamna ca am evoluat… sau ca incep sa o iau razna, cine stie. Stiu doar ca Mary Anne Radmacher spunea asa:

“Courage doesn't always roar. Sometimes courage is the quiet voice at the end of the day saying, "I will try again tomorrow.”

Astept urmatoarea zi de “luni” si sper sa nu uit ca mi-am promis sa o infrunt zambind.

P.S. Una din provocarile vietii mele e sa citesc sau sa ascult sfaturi de “cocolosenie” care imi sunt adresate si sa reusesc sa raman calma, sa nu ma mai enervez si sa nu mai simt ca imi creste brusc tensiunea (de obicei imi dau lacrimile de nervi si imi vine sa urlu in gura mare “oricum stiu toate astea si fac tot ce vreau eu, asa ca limitati-va la un ai grija de tine ca e mai mult decat suficient!) Mai sunt si alte lucruri la care reactionez la fel de urat si n-am idee de ce, poate pentru ca lumea ma vede intr-un fel iar eu stiu ca de fapt sunt altfel. Stiu ca par bleaga, inocenta, firava, usor de manipulat si de multe ori autoizolata in lumea mea, dar nu e deloc asa. Sunt mult mai constienta de ce se intampla pe lumea asta chiar daca nu las deloc impresia. Doar ca nu imi place sa ies in fata si sa spun ceea ce gandesc, prefer sa stau in umbra si sa ma comport asa cum gandesc ;)

  

Wednesday, January 2, 2013

Happiness just happens!

          Anul s-a incheiat in acelasi ritm nebunesc cu care eram deja obisnuita: trezit devreme, mic dejun pe fuga, miscarea de 25 de minute pana la copii, destul de multe ore petrecute la birou pentru a termina o traducere, pranz cu ciocolata (yuppi!!!), iar dupa-amiaza din nou la copii, pana seara la sapte jumate. Copiii au avut parte de o mini-petrecere, au mancat tort si au dansat. 
Desi intentionam sa raman la ei pana dupa miezul noptii, planurile s-au schimbat in ultimul moment si a trebuit sa merg la Caritas Baby Hospital (singurul spital pedriatic din toata Cisiordania, unde pe langa angajati sunt si patru surori Elisabettine), care e chiar la intrarea in Betleem si prin urmare aproape de unde locuiesc eu. Am trecut pe acasa doar ca sa le anunt pe surori si pe Sabrina mi ca s-au schimbat planurile si am fugit la spital (dar nu inainte sa fi infulecat cateva fructe kaki, sa fiu sigura ca o sa am parte de ele tot anul). Acolo m-am intalnit cu un grup de aproape 90 de italieni, membri ai Actiunii Catolice din dieceza de Vittorio Veneto, impreuna cu episcopul lor, asistentul spiritual si responsabilii din toate sectoarele (ce dor mi-era de un astfel de mediu… :). Au facut o seara de rugaciune pentru a multumi pentru anul ce se incheie, iar in loc de predica, impreuna cu un preot si cu una dintre surorile de la spital (mai precis sora Lucia, o sora care are si un job part-time “la negru”: se imbraca in clown si ii amuza pe copiii de acolo), am facut o marturie despre ceea ce facem in Tara Sfanta. Am terminat destul de tarziu, asa ca am preferat sa imi petrec miezul noptii acasa, imbracata comod, cu o cana de lapte cald in mana si cu o felie de paine cu unt si gem in cealalta (nu din lipsa de altceva, dar vroiam neaparat ceva dulce, iar prajiturelele facute de sora Caterina sfarsisera toate-toate in burtile unui grup de pelerini venit sa celebreze liturghia la noi in capela. Am iesit in curte cu Sabrina sa vedem artificiile, iar apoi m-am culcat. 
            Prima zi din an a inceput tot devreme, la ora 5, cu rugaciunea muazzinului (care se aude de 5 ori pe zi, dar deja incep sa ma obisnuiesc si adorm repede la loc), cu o tura de haine puse la spalat (stiam oricum ca o sa spal tot anul, doar nu am tot dulapul de acasa cu mine…), cu Lulu care vroia sa se furiseze in casa (ma tot intreb cati ani o fi avand pisoiu’ asta…) si cu "Alleluia" surorilor care se auzea din capela cand am iesit sa intind hainele.
          Am trecut pe la grota, apoi am salutat copiii si am fugit la birou pana pe la trei. Dupa-amiaza a fost un haos total la copii. Un grup de voluntari italieni le ajuta pe surori zilele astea sa faca curatenie generala in casa, plus ca mai sunt alti trei italieni de vreo doua-trei saptamani (o doamna si doi baieti) si o doamna din Cipru. Asa ca aseara a fost o atmosfera de agitatie placuta prin casa, toata lumea se impiedica de toata lumea, copiii tipau de bucurie si alergau in toate partile: Ala’ nu avea deloc stare, faceam pe rand ture cu el prin toata casa, Ramez vroia sa ne jucam cu el cu balonul, Baha’ dansa cu una din surori, Yahia se juca cu o jucarie muzicala care ne intindea nervii la maxim si nu stiam cum sa o ascundem, Amani si Heba erau toate numai un zambet si zdranganeau fiecare cate o jucarie… 
Heba e o fetita care rade din tot sufletul, dar e simpatica foc pentru ca nu rade cand se chinuie cineva sa o faca sa rada; ai impresia ca nu observa prea mult din ce se intampla in jur, dar nu stiu cum se face ca observa mereu cand cineva se impiedica, se sperie, se ciocneste de altcineva, scapa ceva pe jos… si ea incepe sa rada cum nu te-ai astepta sa o auzi razand nici daca ar fi sanatoasa! Trebuie neaparat sa o filmez intr-o zi…
         In timp ce o pregateam de culcare pe Amani (aseara am auzit-o si pe ea razand, pentru prima oara) si o auzeam pe Heba razand cu pofta langa noi, am avut iar acel sentiment de fericire adevarata care se simte in momentele acelea scurte in care reusim sa luam in calcul doar ceea ce vedem in fata ochilor... 
                                      
...cand nu mai conteaza nimic altceva si simti ca iti vine sa lacrimezi de bucurie si sa spui “multumesc” pentru ca lucrurile sunt asa cum sunt…
...cand reusesti sa traiesti clipa in care vezi in sfarsit lucrurile din unghiul potrivit si dintr-o data toate par la locul lor, perfecte...