Wednesday, July 19, 2017

Soraya, planta și cei trei ani de Psihoped

      
        Cu siguranță nu m-aș fi gândit acum 9 ani că voi mai absolvi o facultate, și mai ales nu una în regim ID (da da, și eu am fost una din acele persoane care era ferm convinsă că învățământul la distanță e un soi de homeopatie a studiilor universitare).
Ca în majoritatea lucrurilor, rezultatul și beneficiile obținute depind de motivație. Iar motivația mea a crescut de la an la an, pentru că avea cel mai frumos zâmbet și o privire care îmi pătrundea până și visele.

        A început cu un mesaj primit în decembrie 2013, cam la 5 luni după ce părăsisem Betleemul, în care mi se transmitea că au primit o fetiță nouă, în vârstă de aproape 5 ani, pe nume Soraya. În e-mail era și o poză:


          Nu știu nici acum motivul pentru care, la doar câteva zile distanță, aveam deja cumpărat biletul de avion să merg să o văd. Mi-era dor de surori și copii și mă gândeam că ar fi cazul să le fac o vizită, dar recunosc că poza ei a grăbit întreg procesul. Am reușit să merg în februarie 2014 și așa avea să se scrie un nou capitol din viața mea pe care nici măcar nu îl intuisem...

     I se spune Psihopedagogie specială și acum înțeleg de ce. Da, persoanele căruia i se dedică această specializare au nevoi speciale, dar și oamenii care lucrează cu aceste persoane trebuie să fie cumva speciale. Unii sunt speciali de la început, unii devin pe parcurs, dar nu ai cum să studiezi trei ani la această facultate și să fii un om „normal”. Îmi amintesc că și surorile din Betleem îmi spuneau că trebuie să fii puțin „nebun” ca să reziști zi de zi în mediul de acolo. Dacă în trei ani de facultate nu se activează în sufletul tău opțiunea „special”, ceva nu e în regulă (da, a face o facultate doar ca să ai o diplomă nu e ok. Chiar dacă nu te pasionează domeniul ales, măcar supune-ți creierul la puțin fitness și învață de dragul de a-l menține sănătos și hidratat. Sau fă puțin voluntariat. N-are cum să dăuneze.


          Ce te învață Psihopedul? Că cel mai important lucru este să nu renunți. Psihopedul este despre oameni care nu renunță: părinți care nu se dau bătuți în fața dizabilității copiilor, copii care nu se dau bătuți în fața limitelor, profesori care nu se dau bătuți în fața sistemului, studenți care nu se dau bătuți în fața greutăților. Pe scurt... e despre oameni care nu renunță nici la ei, nici la cei de lângă ei.

Am avut colege care au trecut prin căsătorii, sarcini, nașteri, divorțuri, boli, traume, dezamăgiri, depresii, mutat în țări străine... și le-am văzut luptând și mergând mai departe, fie pe cont propriu, fie cu ajutorul prietenilor și familiei, fie cu sprijinul unui terapeut. Psihopedul îți aduce aminte că atata timp cât respiri, întotdeauna mai e o șansă.


                Când am cunoscu-o pe Soraya și am aflat că suferă de Sindromul Rett (despre care nici nu auzisem) și că nu era abandonată, ci doar cu o poveste de familie complicată și tristă, i-am promis că o să studiez Psihopedagogia specială. Știam că o să îmi fie greu, dar nu bănuisem că atât de greu. Promisiunea mi-a ținut ambiția activă, nu doar cea de a nu renunța, ci și de a nu lua note la examene mai mici de o anumită notă. 


              Promisiunea a fost cumva simbolică. Știam că studiile mele n-o să schimbe cu nimic starea ei. A fost o promisiune făcută dizabilității la modul general: că o să învăț să văd perfecțiune în imperfecțiune, că o să încerc să empatizez cu persoanele care se confruntă cu așa ceva, că o să mă străduiesc să ajut în mod competent atunci când se ivește ocazia (același lucru avea să ni-l spună și unul din profesori, că e important să ajutăm, dar e și mai important să o facem în mod competent!) 


             Știam că nu o să fie ușor, așa că am ținut neapărat ca promisiunea să ia o formă materială. În penultima zi, am fost la Câmpul Păstorilor și am cules de acolo o plantă, mică mică de tot, cât vârful de la degetul mic. Nu știam nimic despre ea și cum se îngrijește, nu știam nici măcar dacă avea să se prindă. Am pus-o într-un șervețel până am ajuns acasă la Cluj, iar apoi într-un ghiveci. Dacă avea să supraviețuiască, planta „Soraya” avea să fie oaza mea de liniște în momentele de epuizare și neputință. Și tot ea avea misiunea să îmi reamintească să nu mă dau bătută înainte să fiu 100% sigură că făcusem tot ce îmi stătea în putință într-o situație dificilă.




             A fost greu să împac primul an de facultate cu primul an la un nou job. Începusem să fac din nou atacuri de panică, așa că nu am ezitat mult în a cere ajutorul unui psiholog pentru a ieși din impas. În anul doi m-am mutat în Cambridge și apoi am schimbat poziția la serviciu. Dar ceea ce speram să fie o experiență liniștită pe plan mental, cu un mediu propice învățatului, s-a dovedit a fi cel mai depresiv an din viață. Anul trei a fost cel mai bogat în experiențe: am schimbat din nou poziția la serviciu, am făcut mai multe drumuri acasă decât în anul precedent, am „pierdut” câțiva prieteni pe drum și am cunoscut alți oameni pentru care o să fiu mereu recunoscătoare, indiferent pentru cât timp ni se vor încrucișa drumurile.

       Și Soraya, și planta, și eu am avut perioade dificile. La un moment dat starea Sorayei devenise foarte delicată, nu mânca aproape nimic, plângea în continuu și avea convulsii de câteva ori pe zi. Spaima a fost cu atât mai mare cu cât doctorii din împrejurimi ridicau din umeri și spuneau că nu au ce sa îi facă, iar surorile îmi spuseseră că mai fusese o fetiță cu Sindrom Rett la Hogar dar murise.


                   Două săptămâni am stat zi și noapte lângă ea, încercând cumva să îi induc să nu se dea bătută. Mama ei, bolnavă la rândul ei, venea de câte ori putea și încercam pe rând să o convingem să manânce. O masă dura și câte două ore, dar fiecare linguriță înghițită era pentru toate o mică victorie. N-a renunțat la viață. În schimb, i-a învățat pe cei din jur să facă la fel. Să lupte. Pentru ei, și pentru cei din jur.

  





      Planta are și ea perioade când nu se simte bine. Într-un an mi-era teamă că se va usca de tot. Dar e o luptătoare, la urma urmei are misiunea ei bine definită: să îmi aducă aminte să nu renunț. Și totuși am vrut să renunț anul acesta în ianuarie. Nu la facultate, ci la a mai merge în Betleem. Mă simțeam atât de epuizată psihic încât am spus că nu mai pot continua. Cum lucrarea de licență avea să fie despre realitatea de acolo, a trebuit să mă documentez mult mai mult decât o făcusem până în acel moment. Dosarele medicale ale copiilor, statisticile de tot felul, discuțiile specifice cu oamenii... parcă scoteau din mine și ultimele resurse de energie. Când am luat în mână dosarul Sorayei și am văzut că majoritatea evaluărilor medicale începeau cu „nu poate să facă” am început să plâng. Nu că nu aș fi fost conștientă deja de ce poate și ce nu poate să facă, ci pentru că e greu să vezi scris adevărul negru pe alb. Și pentru că erau și lucruri pe care putea să le facă. Un singur lucru „pozitiv” era menționat în evaluare: „râde fără motiv”. Și m-am gândit oare ce-o fi fost în sufletul mamei ei când a discutat cu doctorul, dacă ăsta e singurul lor mod de a comunica un diagnostic...


           Cât am stat acolo era venită în vizită o călugăriță dintr-o altă comunitate. A fost printre puținele dăți când am simțit că mă irită atât de tare o persoană încât aș da orice să nu o mai văd. Mi se părea că vorbește urât și că îmi dă ordine. Și eu sunt alergică tare de tot la replica „trebuie să faci.” J Se afla într-o perioadă de tranziție de la o comunitate la alta și aveam un vag sentiment că totuși s-ar putea să o mai văd, dar am zis că vorbesc eu cu Doamne-Doamne și îi spun eu cum stă treaba și precis mă ascultă. Ha ha. Doamne-Doamne e un mare fan al legilor lui Murphy, doar că El le aplică atunci când poate face un lucru bun dintr-unul mai puțin bun.


                În drum spre aeroport era în mașină și o călugăriță a cărei misiune fusese până recent în Siria, în Alep. Ascultând-o povestind despre război și despre realitatea din Siria, cea despre care nu citim în presă, am simțit că e prea mult. Mult prea mult. Și că eu nu mai pot. Eram încă în mașină când mi-am scos de pe deget inelul pe care îl primisem cadou de la una din surori. Aveam impresia că inelul nu mă lasă să îmi văd de viață și că mă ține tot cu gândul la Betleem. Mi-am zis că e ok, că nu mai trebuie să fac asta, că a fost suficient cât a fost. Știam că nu aveam suficientă informație pentru a termina lucrarea de licență dar eram convinsă că pot să îi dau o altă direcție sau să găsesc o altă cale de a finaliza cercetarea, fără să mai fie nevoie să merg. Am pus inelul într-un sertar și m-am concentrat pe învățat și pe partea teoretică a lucrării.

              Bineînțeles că trei săptămâni mai târziu primesc mesaj că sora respectivă a primit misiune la Hogar și că... Soraya a fost plasată în grija ei. Parcă a căzut cerul pe mine. Tocmai îmi dădusem seamă că nu aveam cum să finalizez lucrarea fără încă un drum. M-am învârtit câteva zile ca leul în cușcă. Uneori uităm să fim umili. Din cauza unei persoane, am uitat de copii. Și de celelalte surori care se purtau minunat, care îmi trimiteau mesaje și poze pe Whatsapp și îmi spuneau că se roagă să am putere să termin cu bine facultatea și mai ales să învăț cât pot de mult din ea. Pe mine mă zgândărea faptul că acea soră avea impresia că-s Cenușăreasa casei și că trebuie să ascult de mama vitregă.


          Atunci mi s-a conturat clar despre ce e vorba în Psihoped: despre scopul final. Iar scopul meu final nu era nici „mama vitregă”, nici orgoliul meu. 


                  Și am zis încă o dată că nu renunț. Și am luat biletele de avion. Surorile știau clar că o să am nevoie de timp pentru cercetare, așa că, împotriva voinței mele, m-au trimis să dorm în noua casă pentru voluntari ca să nu fiu ispitită să stau cu copiii în loc să lucrez pentru licență. Aveam de lucru și pentru serviciu, prin urmare trebuia să fiu extrem de organizată și productivă în cele zece zile cât aveam să stau.

       Cred că a fost una din cele mai frumoase experiențe pe care le-am trăit vreodată, în ciuda faptului că aș fi dormit și în picioare dacă se putea. Au fost zece zile în care am alergat de la laptopul de serviciu la copii, și de la copii la partea de cercetare pentru lucrare, la interviuri și vizite la domiciliul familiilor copiilor. Mi-am înghițit lacrimile ascultând mamele povestindu-și viața și greutățile și m-am jucat cu frații copiilor din instituție. M-am rătăcit pe străzi, am bătut în lung și-n lat Betleemul, Beit Sahourul și Beit Jala, dar ce m-a marcat cel mai mult a fost vizita la familia Sorayei. Superioara aranjase să mă ducă cineva cu mașina. Până în acel moment o evitasem pe „mama vitregă” pentru că nu voiam să îmi strice experiența. Dau nas în nas cu ea și discuția a decurs în felul următor:


„Unde fugi așa?”
„Jos la poartă, trebuie să vină mașina.”
„Unde mergi?”
„Acasa la mama Sorayei, e una din mamele care participă la studiile de caz pentru licență.”
Ea cade pe gânduri, eu dau să fug să scap de ea. Mă gândeam că are de gând să mă trimită cine știe pe unde pentru ceva ce i se pare ei „urgent”.
„Așteaptă!”
Îmi dau ochii peste cap, pufai și mă întorc spre ea.
„Ia-o și pe Soraya cu tine.”
„Ăăă... (mi-ar fi plăcut să mă fi pleznit careva pentru tot ce gândisem mai devreme) păi am voie să o scot afară fără permisiune? Plus că trebuie să facă baie și să mănânce.”
„Permisiunea ți-o dau eu de data asta. Vorbesc eu mai departe cu maica superioară. Mama ei s-ar bucura mult să o vadă. Du-te repede după Soraya. Îi faci baie și îi dai să mănânce când vă întoarceți.”

Nu îmi amintesc ce am exclamat de bucurie, dar știu că am sărit să o îmbrățișez și am fugit după Soraya. O aud strigând din urmă: „Îmbrac-o frumos!!! Și pune-i parfum! Și piaptăn-o dacă i s-au stricat codițele...”

Și mi-a venit în minte ce ne-a spus una din doamnele profesoare de la facultate: „Să nu subestimați persoana de lângă voi.” Eu am subestimat. Și judecat. Și regretat amarnic. Am observat-o în zilele următoare și s-a dovedit a fi exact ceea ce aveau nevoie copiii. Cineva care să pună preț pe ceea ce pot ei să facă, nu pe dizabilitatea lor.

În mașină, în drum spre mama ei 


                  N-o să uit expresia feței și lacrimile mamei când am intrat la ea în casă cu Soraya în brațe. Avusese recent o intervenție la inimă și era slăbită. Dar nu s-a lăsat până nu și-a pus fetița pe genunchi ca să o poată îmbrățișa mai bine. L-am cunoscut și pe fratele Sorayei, are 7 ani și e simpatic foc. Se chinuia să caute pe Google expresii în engleză, împreună cu verișorii și verișoarele lui. Așa că periodic interviul era întrerupt de Ahmet care intra în cameră să spună „What is your name?”, „Where are you from?”, „I am happy you are here.”, „Nice to meet you.”

Mama Sorayei mă știa deja de când fusese fetița bolnavă în decembrie 2014, dar nu povestisem noi prea multe. Dar îmi amintesc că mă ruga de fiecare dată să nu o las pe Soraya singură când plânge, să stau cu ea că se liniștește până la urmă. O verișoară de-a ei venise acum pe post de translator și am putut să ne lungim la povești. Povești care mi-au adus aminte faptul că Psihopedul este despre întreaga familie a unei persoane cu dizabilități.




       Când m-am întors în Cluj la începutul lunii mai, mi-am dat seama că nu am cum să fac față la tot ce avea să urmeze. Multe teme pentru facultate pe care nu apucasem să le fac, licența care avea material suficient dar în stare brută, practică psihopedagogică nefăcută, 7 examene la facultate plus examenul final și nicio șansă de concediu de la serviciu. Am zis „Domnu’ cu mila, ce o fi o fi.” Urmau două luni de coșmar și mă așteptam să revină atacurile de panică.
       Una din mișcările inspirate a fost să renunț în primăvară la „șefie”, că oricum nu mă prindea rolul de team-leader și îmi cauza un nivel de stres mult peste ce puteam eu duce în acele condiții. N-am regretat și nu regret, pentru că au fost zile în cele două luni când am inversat ziua cu noaptea ca să pot fi productivă în ambele părți. În prima parte a zilei lucram la licență, după-masa învățam, iar noaptea lucram pentru serviciu. Nu aș fi putut face asta de pe cealaltă poziție la serviciu, plus că m-am întors la marea mea iubire în firmă, prospectele de medicamente. Și apropo de prospecte, că necunoscute îs căile Domnului, făcând ordine în dulapul de medicamente al copiilor când am fost ultima dată, am dat peste unul din medicamentele pentru care scrisesem prospectul chiar în primul an la noul job. Primul pe care îl văzusem în afara companiei de când lucrez. 

                    Ciudat că atacurile de panică n-au venit. Cred că între timp am învățat să respir întâi și abia apoi să mă panichez :)) Le-am luat pe rând, una câte una: teme, materii, proiecte la serviciu, capitole la licență. Și tot pe rând le-am dus la bun sfarșit. Uneori cu plânsete, alteori cu râsete, dar n-am sărit peste nimic. Psihopedul m-a ajutat cu siguranță să cresc și pe plan personal. Să ajungi aproape la final de drum, cu două zile înainte de examenul final pentru care nu ai apucat deloc să înveți pentru că nu ai putut să îți iei concediu, și să ai capacitatea să spui convins „nu renunț”, să treci cu drag prin toate materiile de bază, indiferent că erau sau nu în tematica cuprinsă pentru examenul final, și să ajungi la concluzia că nu e important ce ne dă la examen, ci ce pot eu spune altora despre dizabilitate după trei ani de facultate... pentru mine asta a însemnat să fii Psihoped. Și m-am simțit parte din familia Psihopedului, chiar dacă ID-ul nu e atât de vizibil și prezent în viața facultății cum sunt colegii care studiază la zi.


                  M-a uimit că în fiecare moment marcant din studenție m-am regăsit în cuvintele rostite de profesorii noștri. Să nu subestimăm oamenii, iar eu îmi subestimasem în gând anumite colege; dar ele au fost niște luptătoare cu propriile gânduri și temeri. Și au învins. Am învățat la ultimul examen din sesiune de pe notițele colegei care nu credeam că trece de primul an. Pentru mine a fost o lecție de viață. 
       Am avut o perioadă în cele două luni în care am fost extrem de neproductivă. Nu voiam altceva decât să dorm și să uit de toate. Dar într-o dimineață mi-au venit în minte cuvintele doamnei profesoare de la cursul de consiliere: Stima de sine nu se cultivă în oglindă!, și cu siguranță temele și licența mea nu se puteau scrie în timp ce eu dormeam. Iar marea binecuvântare a fost și un coordonator al lucrării care a dat dovadă de extrem de multă răbdare și sprijin în timpul elaborării.
      Și mi-am mai adus aminte ni s-a spus la cursuri să zâmbim. Mie una nu-mi arde de zâmbit când am ceva pe suflet pentru că sunt prea concentrată să găsesc o soluție, dar am observat că soluțiile se ivesc mai repede atunci când zâmbesc mai des. Și când nu pot zâmbi, am învățat să caut în jur pe cineva care poate și de la care să mă „contaminez”.

 

      La cursul festiv ni s-a spus că Viața nu e nici bună, nici rea, doar asimetrică. Cam mari asimetriile uneori, dar cred că datorită lor devenim mai conștienți de profunzimea vieții. Și de dragul acestor asimetrii, am avut curaj, pentru prima oară în viață, să îmi planific un concediu care să nu fie altceva decât concediu. Fără laptop, fără verificat mailul de serviciu, fără voluntariat, fără program, fără gânduri de genul „oare care e următorul pas după licență”. Un rucsac, biletele de avion și pașaportul, la toate celelalte o să mă gândesc abia peste câteva săptămâni.  
      
   Iar cuvintele de final au fost să ne aducem aminte că acolo sus este Cineva care guvernează toate lucrurile... acelui Cineva îi mulțumesc că am ajuns cu bine ziua de azi, pentru că știu sigur că nu aș fi reușit fără ajutorul Lui. Dumnezeu lucrează prin oameni și El mi i-a scos în cale exact pe aceia de care am avut nevoie să nu mă dau bătută.


              Planta trăiește și azi, la Cluj. Deși în acești ani am fost extrem de egoistă și nu am vrut să o împart cu nimeni pentru că mi se părea că nimeni nu poate să înțeleagă cât de specială e pentru mine și nu am vrut să fie doar o simplă plantă de apartament sub acoperișul cuiva, în cele două luni am simțit că aș vrea ca unele persoane să aibă o părticică din ea. Puii de plantă sunt încă acasă la Cluj dar sper ca până în toamnă să crească suficient încât să ajungă la destinație.

 
                                    

                 De fiecare dată când am fost în Betleem am facut câte o vizită „Plantei Mamă” și am observat că cea de acasă s-a dezvoltat diferit. Parcă știe că e foarte specială J. Când am fost ultima dată la Câmpul Păstorilor abia am mai găsit-o, era rămasă doar o tufă mică. În schimb a apărut în același loc o plantă asemănătoare, dar de culoare roșie. Am vrut să iau un pui pentru cineva drag, dar s-au desprins trei, așa că unul o să îl păstrez. Dacă misiunea plantei verzi a fost să îmi aducă aminte să nu mă dau bătută, planta roșie a primit misiunea să îmi aducă aminte să prețuiesc omul de lângă mine și să nu uit că fiecare duce în interior o bătălie de care noi s-ar putea să nu fim conștienți.





      Acum câteva zile am rezervat biletele pentru un alt Crăciun care urmează să fie petrecut împreună cu ei în Betleem. Le ajut pe surori să updateze regulat pagina de Facebook a instituției. Iau o pauză dar sper să revin la statutul de student masterand. Cu siguranță povestea nu se termină aici. Doar se trece la un alt capitol.

    Mulțumesc Psihoped UBB pentru trei ani cu adevărat speciali, pentru că mi-ai scos în cale persoane cu totul speciale și pentru că poate, după acești trei ani împreună, am devenit și eu la rândul meu mai specială...



x

1 comment:

  1. Mira, esti, pur si simplu, tu...si esti minunata!

    ReplyDelete