Se spune ca trebuie sa ai multa rabdare pana inveti sa ai
rabdare…
Problema “indentitatii pierdute” s-a rezolvat pana la urma.
Cu rabdare, intelegere si incredere. Sincer sunt mandra ca am reusit sa imi
pastrez calmul pana la final. Exceptand cateva ore de panica lejera mai mult din cauza
negativismului celor din jur, am rezistat eroic. Si mi s-a demonstrat inca o
data cat de inutil e sa iti faci griji inainte de vreme. Presupunerile de tot
felul au ramas la stadiul de presupuneri, singura diferenta fiind ca au reusit
sa distruga neuronii celor care le-au facut. Dar nu si pe ai mei :) Nu ma
intereseaza catusi de putin ce s-ar fi putut intampla pentru simplul motiv ca
nu s-a intamplat. Punct. S-a intamplat ca am facut doua drumuri la Tel Aviv
intr-o companie cat de poate de placuta, ca am simtit ca nu sunt singura si ca
Doamne Doamne are grija de absolut TOT, ca am cunoscut oameni noi cu ocazia
asta, ca m-am ales cu o poza mult mai reusita decat cea din pasaportul vechi si…
cu o viza prelungita cu trei luni jumate!!! Teoretic as putea sta aici pana la
mijlocul lunii februarie 2014, nu pana la finalul lunii octombrie cum era
prevazut initial. Plus ca de nevoie am trecut dintr-un teritoriu in celalalt si
fara pasaport cel putin de vreo opt ori ;) Nu stiu de ce e asa greu de inteles
cateodata ca Dumnezeu chiar a vorbit serios cand a spus ca Lui ii sunt posibile
toate lucrurile...
In a doua duminica a lunii s-a sarbatorit in parohie Ziua
Mondiala a Bolnavului. Biserica "Sfanta Caterina" s-a umplut de bolnavi de toate
varstele. Au participat si batranelele de acasa, una mai gatita decat cealalta!
Cum nu ies ele prea des din curte, au vrut sa le fac multe poze ca sa aiba
amintire. A fost impresionant sa vezi atatia bolnavi la un loc, mi-a adus aminte de liturghiile de la Lourdes. Dupa slujba toata lumea a fost invitata la un pranz oferit de
parohie care s-a incheiat cu… o partida de bingo!
Stiu ca n-o sa uit degraba
acea zi de 10 februarie pentru ca a fost una din cele mai minunate dupa-amiezi
petrecute la copii... ultima zi petrecuta cu Bev si Roberta, penultima zi a
unui pelerin-voluntar argentinian care si-a schimbat planurile de calatorie,
renuntand la una din destinatii pentru a sta mai mult cu copiii, tort, poze,
multa nebunie, buna dispozitie, tipete de bucurie, muzica, dans, lacrmi,
planuri si promisiuni de revedere...
Ramez a fost operat acum o saptamana la ambele picioare. Nu
am inteles exact ce i-au facut, stiu doar ca avea laba piciorului intoarsa si
ca acum arata normal. Daca inainte nu avea nicio sansa sa umble, doar sa se
tarasca in genunchi, acum sansele sa poata umbla au crescut considerabil.
A fost operat la un
spital din Ierusalim si transferat a doua zi la un spital pedriatic de
recuperare, tot in Ierusalim. Suparata initial pentru raspunsul pe care l-am
primit atunci cand am cerut sa fie transferat cu ambulanta (ni s-a spus ca fiind
palestinian, trebuie sa il ducem noi… n-a contat ca e copil, ca provine dintr-o
institutie, ca e surdo-mut si ca urla de durere si de oboseala…), experienta de
la spitalul de recuperare a reusit sa stearga supararea.
Personalul s-a
comportat exemplar, de la chirurg pana la ultima infirmiera. A stat internat
patru zile, iar eu am reusit sa stau cu el in prima zi si in a treia noapte. A
plans mult si eu m-am umplut de frustrari pentru ca nu stiam cum sa il ajut.
Urla (asa cum poate urla un sufletel care nu aude) si medicii nu puteau sa ii dea
nici macar un calmant pentru ca nu reuseam sa dam de mama ca sa semneze actele
de internare. Daca ziua a trecut cum a trecut (cu mangaieri, imbratisari, multe
desene animate si butonat intr-una telefonul), noaptea a fost crunta. Nu vroia
sa doarma, nu reusea sa adoarma… Daca atipea se trezea la scurt timp si incepea
sa planga, era deja plictisit de uitat la desene, nu vroia sa manance nimic
nimic, se enerva si incepea sa se loveasca peste fata doar cand ma vedea ca pun
mana pe ceva ce seamana a mancare, vroia sa ii schimb pozitia pentru ca il
deranja gipsul dar nu ma lasa sa iau patura de pe el pentru ca nu vroia sa isi
vada “noile” picioare… Noroc ca Latiffa, vecina nostra de pat in varsta de doi
ani, avea un somn foarte adanc si nu parea sa o deranjeze plansetele lui Ramez.
Au fost cele mai lungi 16 ore din viata mea, totul culminand cu fizioterapia de
dimineata. L-au obligat sa stea in picioare o jumatate de ora, timp in care
ne-am plimbat prin tot spitalul, evident in urlete si eforturi de a-si da jos
echipamentul in care era pus.
Spitalul, desi evreiesc, avea si personal crestin. Iar
pacientii erau atat evrei, cat si crestini si musulmani. Dar impresia pe care
mi-a lasat-o a fost ca de fapt era format doar din personal si pacienti. In
momentul in care am vazut femei evreice jucandu-se cu copii musulmani mi-a
crescut inima. De ce intr-un loc al suferintei poate fi loc pentru toti? De ce
o “Hanna” se poate juca cu o “Khadija” doar in spital? Sper din suflet ca se
mai intampla si altundeva, macar intr-un colt de Israel nestiut de nimeni…
Heba e din nou bolnavioara asa ca la pranz lenevim amandoua
in living cel putin o jumatate de ora...
Zilele astea mi-a aruncat mancarea in brate de mai multe ori, face
dintr-o data crize de plans, e maraita si vrea intr-una in brate. Ii facem
aerosoli cu antibiotic de doua ori pe zi dar deocamdata nu prea da semne de
ameliorare. Imi tot spun surorile ca plange mult noaptea si ca nu vrea sa
manance dmineata. Sper sa ii treaca cat mai curand pentru ca mi se rupe
sufletul sa o vad asa.
Ca sa o inveselim o mai punem in cadru, desi nu prea e
voie pentru ca nu are deloc forta in picioare si ii fug genunchii in toate
partile. Dar ii place la nebunie sa stea acolo, si lui Amani la fel! Amani a
avut rupte ambele picioare, plus o mana, asa ca trebuie sa avem mare grija cu
ea. Decateva zile incoace am observat ca se ridica singura in fund in patut!
Bineinteles, se ajuta de grilaj si nu are mereu echilibru, dar tot e un progres
urias!!!
Mereu mi-am spus ca imi doresc sa fiu stapana pe mine si sa
fiu capabila sa umblu fara ajutor. Asta a fost unul din motivele pentru care am
decis sa vin aici. Am vrut sa vad cat de bine reusesc sa imi mentin echilibrul
fara mainile de sprijin de acasa, mai ales din punct de vedere afectiv. Am vrut
sa vad cat de des cad, cat de repede ma ridic, in ce situatii imi pierd
echilibrul, cum reactionez atunci cand cad, cat de repede uit de durere, cat de
tentata sunt sa intind mana dupa ajutor, ce ma face sa ma opresc din drum, ce
ma determina sa pasesc mai departe...
Iubesc diminetile pentru ca ma trezesc fara alarma in jur de
6, iau micul dejun in curte, la soare, inconjurata de verdeata si copaci in
floare, ma joc cu cainele in curte, caut testoasele in gradina, povestesc cu
surorile, salut batranelele si abia apoi pornesc la drum..
La birou sunt doar eu si cei doi colegi arabi… lucram fara
stres, povestim, radem mult si facem misto unul de celalalt. Acum pot sa fug la
copii aproape ori de cate ori am chef, mai ales ca e soare si nu stiu cum sa
fac sa stau tot mai mult afara.
Traversez o perioada in care nu astept sa se intample
absolut nimic. Nu am motive sa numar zilele, doar ma bucur de ele si de oamenii
pe care ii am in jur. Abia stiu ce zi a saptamanii e, traiesc fara grija
facturilor, nu ma intreb ce o sa mananc, stiu ca nu am voie sa ma imbolnavesc
pentru ca nu mi-am luat cu mine nici macar un nurofen, ma gandesc cu drag la
cate persoane minunate ma asteapta acasa si ma uit cu drag la toate persoanele
speciale pe care le-am intalnit aici. Mi-e drag sa sun acasa si sa vorbesc cu
familia, cu Wanda, cu colegele de serviciu, imi place sa stau seara pe facebook
si sa palavragesc cu lumea, sa ma uit la poze… Ma cuprinde un sentiment de dor
fara durere si lacrimi, combinat cu un sentiment de bucurie pentru ca stiu ca o
sa vina si zilele in care o sa fiu din nou impreuna cu toti cei dragi. Apoi ies
afara si vad peisajele minunate, Campul Pastorilor, Iordania in departare,
dealurile dupa care imi spun ca e Marea Moarta... si ma simt atat de norocoasa
pentru fiecare clipa pe care o traiesc! Nu stiu cat o sa dureze perioada asta
de pace… poate inca o zi, poate o saptamana…
Dar viata e cu atat mai frumoasa cu cat e mai imprevizibila
si mai schimbatoare… Odata ce am invatat sa ne axam pe partea buna a lucrurilor
si am inteles ca noi suntem responsabil de ceea ce semanam in gradina vietii
noastre, e greu sa nu vrem sa avem parte de schimbari, chiar daca nu par mereu
solutia potrivita. Noi semanam ceea ce vrem noi si eventual ceea ce primim de
la altii… dar mai are si vantul un cuvant de spus…si buruienile… si ploaia si
soarele… si albinele… iar daca la final gradina nu arata asa cum am planuit nu
inseamna ca nu e frumoasa si nu inseamna ca nu se poate schimba ceva in ea. Din
tot ceea ce creste acolo… noi decidem plantele care raman si plantele pe care
le scoatem afara… avem libertatea sa smulgem buruienile, sa altoim ceea ce e
salbatic si sa ne indragostim de ceea ce a crescut fara sa fie planificat...
Lucruri neasteptate pot sa apara in orice moment, lucruri
care au puterea sa schimbe atat cursul unei zile, cat si al intregii vieti...
(Cum ar fi un cameleon aterizat dintr-un copac direct pe umarul meu!!! Mergeam
linistita prin piata si am crezut ca a aruncat cineva cu ceva dupa mine :))
L-am dus copiilor si surorilor sa il vada, noaptea l-am instalat la mine in
camera, iar azi dupa liturghie am de gand sa il duc inapoi unde l-am gasit. L-am botezat Pascal, dupa cameleonul din desenul animat cu Rapunzel :)
********************************************************************
Cred ca pana la urma de noi depinde gradul de fericire al fiecarei zile, doar ca nu e un lucru care se invata cu usurinta, dimpotriva. E nevoie de timp, intelepciune si... rabdare!
No comments:
Post a Comment