Dansezi cu mine in ploaie?

       De vreo zece zile incoace incerc sa dansez in ploaie asteptand sa treaca furtuna… deocamdata doar incerc, pentru ca dansul nu seamana mereu a dans, cateodata e doar o plimbare spre casa inecata in ganduri, doruri si sperante.

        Prea multa apa… si pe strazi, si in casa. Cu siguranta peste cateva luni voi regreta fiecare picatura, dar pana vine seceta mai sunt cateva luni bune.

In Betleem cand ploua… ploua, nu doar picura. Ploua in toate directiile, iar pentru cineva care uraste taxi-urile, ploaia inseamna multa apa in papuci, multe randuri de haine ude plus o claie de par mereu ciufulita si creata. Camera mea seamana a uscatorie: haine rasfirate peste tot, sosete care stau la uscat pe radiator, incaltaminte frumos aliniata in fata aerotermei. Multa ploaie inseamna si mult frig, mult frig inseamna radiatoare pornite mult timp. Peretii casei nu sunt izolati, asa ca m-am ales cu un decor 100% natural: mucegai. Niste pete mari si urate nu doar in colturi, ci si in jurul geamurilor (camera mea are 3 ferestre…). Si cum mi-era si asa greu sa imi ridic moralul cu o asa vreme, in weekend am vazut ca se poate si mai rau: multa apa in casa. Si nu de la ploaie, ci de la boiler. A inceput cu cateva picaturi, chiar inainte sa plec la liturghie. L-am oprit, sperand sa nu mai curga, m-am uitat daca are robinet si cum nu avea, am zis “Fie ce-o fi”, am scos din priza frigiderul pentru ca toata apa se scurgea pe el si am iesit. Peste zi am uitat complet, asa ca nu m-am grabit deloc acasa. M-am intors abia seara si spre bucuria mea nu era asa multa apa in bucatarie. Am scos frigiderul in hol si am inceput sa imi dau cu pararea. Doar ca exista si un mic aspect: sunt femeie, deci nu pot sa am prea multe parari legate de boilere. Nu avea nimic prin apropiere care sa semene a robinet, deci parerile mele s-au epuizat in 5 secunde. “Suna un prieten.” “Pe care?” “Cel mai bun, mai ales in situatii de alerta.” “Miiiiiirceaaa ..."(adica tata :) Ii explic ce si cum, pozez bestia metalica curgatoare si primesc acelasi raspuns. “Cauta robinetul.”Mi-era groaza sa le deranjez pe surori, asa ca apelez la sef si ii spun ca mi-a intrat Marea Moarta in bucatarie. Ma anunta ca sunt norocoasa daca am marea asa la indemana si evident ca ma trimite sa caut afurisitul ala de robinet. Manevrez ceva prin baie dar fara succes, gasesc ceva robinete pe hol dar imi dau seama ca sunt pentru incalzirea centrala. Ii spun ca nu gasesc robinetul, iar el ma sfatuieste sa pun o galeata sub boiler sa curga apa in ea si sa le anunt pe surori si pe secretara ca sa poata chema instalatorul sa il repare. Am maturat cat am maturat, doar ca ligheanul se umplea destul de repede, mult prea repede ca sa pot avea o noapte cat de cat normala. M-am dus la culcare pe fond muzical de picatura chinezeasca, gandindu-ma cu groaza ca o sa mi se umple casa de musafiri iubitori de umezeala (adica niste vietati taratoare de culoare gri peste care dau in fiecare zi, mai ales la intrarea in casa unde intra apa pe sub usa; isi fac veacul pe jos, pe geamuri, pe pereti si marturisesc ca oricat de scarboase ar fi, tot nu am curajul sa le omor; le culeg si le arunc pe geam, la fel ca pe paianjeni.

        Pe la doua noaptea a cedat teava si apa a inceput sa curga si mai tare, astfel ca ligheanul se umplea in maxim 10 minute. Cand mi-am dat seama ca nu am ce face, mi-am bagat piciorusele… intr-o pereche de sosete uscate si m-am culcat la loc, fiind linistita ca o parte din apa oricum se scurge in sifonul din bucatarie.

        Luni dimineata a fost o zi splendida, si cum instalatorul a venit abia dupa ora 9 si a mesterit pret de o ora si ceva (robinetul era undeva pe casa :)), am avut suficient timp sa stau la soare cu batranelele, sa o incurc pe sora Caterina la bucatarie si sa-i ciugulesc din mancare, sa ma joc in curte cu pisoii si sa caut broaste testoase in gradina (am gasit un bebe broasca dar n-am reusit sa dau nicicum de parinti).  

      M-am dus sa le arat piticania si surorilor iar cu ocazia asta am avut parte de o noua predica a sorei Immacolata. A zis ca iubeste mult animalele si nu le-ar face rau niciodata, dar nu intelege de ce uneori animalele iau locul oamenilor si oamenii iau locul animalelor. I-am raspuns ca probabil unii oameni sunt prea raniti si considera ca animalele simt mai mult decat oamenii. Mi-a spus sa nu uit ca si animalul e agresiv atunci cand e neglijat, speriat si ranit de prea multe ori… si ca in orice relatie trebuie sa ne folosim atat mintea, cat si inima. Daca folosim doar inima, comitem numai nebunii; daca folosim doar mintea, uitam de caritate si devenim egocentristi; dar daca le folosim pe amandoua, nu avem cum sa gresim. Important e sa nu uitam ca orice persoana reprezinta chipul lui Dumnezeu si ca atunci cand va veni vremea, vom fi intrebati doar de caritate. Lui Dumnezeu nu-i pasa de functii, bani si cariere, El vrea sa stie cat bine am facut pentru aproapele nostru si mai ales cu cata iubire am facut. Asa ca animalul sa ramana animal si omul sa ramana om, pentru ca Omul a fost facut dupa chipul si asemanarea Sa si sa nu consideram niciodata mai de pret un animal decat un om.

        De o saptamana am un nou prieten. Nu stiu cum il cheama si un cred ca e al nostru. Ma asteapta in fiecare seara pe pragul bisericii si ma conduce pana la intrarea in casa. Uneori  ma joc cu el in curte, a fost mai fricos la inceput dar acum e tot mai prietenos. Intr-o dimineata si-a adus si prietenii… 5 la numar. Si marturisesc ca atunci n-am indraznit sa ies din casa pana n-au plecat toti din gradina pentru ca n-as vrea sa vizitez Caritas Baby Hospital in alte scopuri decat cele caritative :P

        La birou lucrurile se desfasoara relativ normal si sincer numar cu disperare zilele pana cand o sa plece seful in Italia si o sa raman doua saptamani de capul meu (raman cei doi colegi arabi, dar sunt simpatici foc, inofensivi si mai ales buni complici cand e vorba de furisat la copii in timpul programului!!!)

        Chiar daca uneori timpul e scurt de tot, fiecare clipa petrecuta la copii are un farmec aparte, fie ca e vorba de joaca, teme la engleza cu Khader, baita, cina, petrecere “in familie”, o simpla discutie cu cineva de acolo sau un pupic de noapte buna.  

        Cateodata ne apuca dansatul prin casa si mi se pare ca incet-incet o iau razna, dar sora Emperatriz si Roberta mereu spun ca adevaratii nebuni sunt afara, in lume, iar Bev e de parere ca “You don’t have to be mad to work here, but it helps…”

        Saptamana trecuta o parte din copii au fost plecati acasa, iar cu ocazia asta le-am cunoscut si parintii. In momentul in care am pus-o pe Amani in bratele mamei ei mi-am adus aminte ca mama e tot mama, chiar daca aparent nu-i poate oferi copilului ei altceva decat un pat intr-un cort si mancare cat sa supravietuiasca. A ridicat ochii spre cer, i-a multumit lui Allah, a strans-o la piept si a pupat-o. Timp de o saptamana m-am tot uitat la patutul ramas gol si desi banuiam ca o sa se intoarca murdarici, mirosind a capra si poate chiar bolnava, eram constienta ca afectiunea pe care o primeste de la mama ei este de neinlocuit, oricat de draga ne-ar fi noua.

          Intre timp Heba s-a facut tot mai smechera si se pune pe plans imediat cum nu-i convine ceva (de fapt singurul “ceva” care nu-i convine e lipsa de atentie). Duminica dupa-masa mi-am facut curaj si am iesit cu ea la plimbare in brate. Roberta vroia sa cumpere cateva esarfe si ar fi fost prea complicat sa luam caruciorul. I-ar mai fi trebuit cel putin inca doua perechi de ochi, cu atata entuziasm se uita in jur, aproape ca nu clipea. Nu scotea nici un sunet, nu dadea din picioare… doar cand ne opream prea mult timp intr-un loc incerca sa intinda mana dupa ceva. Iar daca reusea sa rastoarne vreo statueta sau sa traga jos vreo esarfa, scotea cate un sunet de bucurie ca sa fie sigura ca i-am vazut isprava.

        Datorita unui mesaj primit de la sora Cristina, zilele trecute mi-a zburat mult mintea la copiii de acasa. O parte din inima mi-e acolo, cu ei, in fiecare grupa. Si cu siguranta acolo o sa ramana toata viata, pentru ca gradinita “Sfanta Ana” o sa ramana mereu unul din locurile mele de suflet si mai ales locul unde am simtit cata bucurie poate aduce simplitatea. 

         Fiind intrebata care copii imi sunt mai dragi, cei de acasa sau cei de aici, mi-am dat seama ca in termeni de iubire, nu exista copii mai speciali decat alti copii. Pentru ca unitatea de masura a omului nu e alt om. Nu ar trebui sa comparam un copil cu un alt copil si cred ca nici macar noi nu ar trebui sa ne comparam cu alte persoane, mai ales in materie de experiente de viata si bunuri materiale. Fiecare persoana e unica si unitatea de masura e iubirea pe care o aratam celor din jur. Ceea ce traim e e unic si nu e cu nimic mai prejos decat ceea ce traieste cel de langa noi. Si atunci ce rost are sa tanjim dupa ceva ce aparent il face fericit pe celalalt? Fiecare viata e unica, experientele fiecaruia sunt unice si cred ca e o prostie sa ne masuram fericirea in functie de fericirea celuilalt. Copiii de acasa imi umpleau inima de bucurie intr-un fel, cei de aici in alt fel. Sunt copii diferiti, dar la fel de speciali si valorosi.

       Recunosc ca pana sa vin aici nu prea am avut contact cu copii cu dizabilitati. Asa ca de fiecare data cand vedeam vreunul pe strada simteam pentru el doar mila… mila pentru el, mila pentru parinti. Si acum simt tot mila, dar mila pentru mine, pentru creierul meu superficial incapabil sa se gandeasca atata timp la faptul ca Dumnezeu nu face greseli. De multe ori e complicat si obositor sa ii intelegem planul, dar in momentul in care inlocuim intrebarile cu incredere, se schimba si sentimentele. Imbratisarea unui copil autist sau a unui copil care sufera de paralizie cerebrala, pupicul unui copil care sufera de retard mintal sever, mazgaliturile lor, momentul in care duc singuri lingura cu mancare la gura, primele progrese, primele silabe si primele cuvinte, primii pasi spre ceea ce numim normalitate… sunt momente care aduc la fel de multa bucurie ca obtinerea unui premiu la scoala, o nota mare la examenul de bacalaureat sau un loc bun la un concurs sau o olimpiada. 

        Si acesti copii pot aduce bucurii celor din jur, dar invatam sa le percepem atunci cand incetam sa ii comparam cu alti copii si cand incetam sa comparam vietile noastre cu vietile celorlalti oameni. Cine a intrat in lumea lor, stie si intelege aceste sentimente. Adevarata iubire nu tine deloc cont de aspectul fizic, aptitudini, competente sau performante. Adevarata iubire iubeste in primul rand inima celuilalt, iar in esenta lor inimile sunt toate la fel: perfecte. Dumnezeu nu greseste si are un plan de viata pentru fiecare din noi, cu bucurii si necazuri,  esecuri si impliniri.  Nu cred ca exista persoana care sa isi fi pus increderea in Dumnezeu si sa fi fost dezamagit la finalul vietii. In schimb sunt sigura ca sunt atatea persoane care si-au pus increderea in fortele lor proprii si au murit inecati in dezamagire si amaraciune.

      Sa dansezi in ploaie nu e o nebunie… nebunie e sa crezi ca nu trebuie sa ploua sau ca trebuie sa te ascunzi de ploaie. Nebunie e sa-l judeci si sa-l crezi nebun pe cel care lasa totul si pleaca sa isi urmeze un vis... pe cel care se se bucura de darul vietii chiar daca e bolnav sau are un copil bolnav... pe cel care lasa lumea si se dedica lui Dumnezeu... pe cel care se casatoreste cu cineva mult mai tanar sau mai batran decat el, sau se casatoreste cu cineva de alta rasa, sau decide sa adopte copii, fie ei sanatosi sau cu nevoi speciale... pe cel care isi dedica viata unei pasiuni... pe cel care isi traieste tineretea la varsta batranetii... pe cel care nu urmeaza cursul asa-zisei vieti “normale” si nu isi traieste viata asa cum credem noi ca ar fi normal sa fie…

        Superficialul din noi si frustrarile noastre ascunse ne fac sa judecam orice abatere de la canoanele “normalitatii” si ne imping spre tot felul de presupuneri in legatura cu gradul de fericire al celui de langa noi. Maica Tereza spunea ca daca judecam persoanele, nu mai avem timp sa le iubim. Nu cred ca are cineva curajul sa o contrazica. Si ceea ce a spus ea m-a ajutat sa inteleg si faptul ca daca ii plangi de mila celui de langa tine, nu mai ai timp sa il ajuti. In loc sa ii compatimim pe cunoscutii nostri care au o problema grava, ce-ar fi sa le intindem o mana de ajutor? Ce-ar fi sa privim si viata lor aparent nenorocita ca pe o viata la fel de valoroasa ca oricare alta? Ce-ar fi sa nu ne mai holbam la asa-zisele anomalii din viata lor, sa nu le mai barfim problemele, ci sa le acordam in mod natural sprijinul nostru, sa ii privim cu demnitate, asa cum de altfel si merita, si sa le oferim iubirea, nu mila noastra? Cel mai mare ajutor pe care il putem oferi cuiva aflat in necaz e sa il consideram normal, nu oropsit, nu blestemat, nu condamnat. Un copil cu nevoi speciale are parte de o viata normala atunci cand cei din jur ajung sa il priveasca intocmai ca pe un copil normal. La fel e si cu familiile care se confrunta cu o problema grava in viata lor. De obicei luam distanta si incepem sa compatimim, fara sa ne dam seama ca de fapt noi suntem cei neputinciosi. Cei mai multi gasesc puterea sa mearga mai departe, iar cei care ar trebui sa le fie alaturi se indeparteaza in teama si egoismul lor, refuzand sa le acorde sprijinul poate chiar din pricina incapacitatii lor de a-i privi altfel decat cu mila.

         Data viitoare cand mai vezi pe cineva mergand prin ploaie... iesi din casa sau da-te jos din masina si mergi si tu alaturi de el. Tine-i umbrela cand e prea ud sau cand e prea obosit sa si-o tina singur, dar fara sa ii dai sentimentul de neputinta. Dansati amandoi, dansati ca si cum nimeni nu s-ar uita la voi, ca si cum ati indeplini o noua porunca doar de voi stiuta...