Wednesday, April 3, 2013

Și totuși... câtă iubire încape în inima unui Părinte?

     Pentru surorile de la “Hogar Nino Dios”, un voluntar nu e niciodată un simplu voluntar care vine să le dea o mână de ajutor pe o perioadă determinată. 
Deși par matură, cuminte, vaccinată, fără tulburări de comportament sau probleme psihice (evidente), cunoscătoare a celor zece porunci și într-o anumită măsură și a Catehismului Bisericii Catolice... ele totuși simt nevoia să facă mai mult. Recent mi-au pregătit un itinerariu spiritual pentru Săptămâna Mare (nu m-au obligat să îl citesc în fața lor și nici nu m-au întrebat dacă l-am citit, doar mi-au dat foile și mi-au spus că e pentru mine, ca să mă pot pregăti cât mai bine pentru Sărbătoarea Învierii) și mi-au oferit șansa de a sta într-o sâmbătă noaptea patru ore la Mormântul Sfânt împreună cu altri trei voluntari și un grup restrâns de persoane (s-au închis ușile bisericii pe dinafară și am rămas doar noi; am putut să mă rog la Calvar, pe piatra pe care a fost pus Isus înainte de a fi înmormântat și bineînţeles în Mormântul Sfânt fără să vină vreun călugăr să îmi spună “Finish” sau să îmi facă semn să plec, cum se întâmplă de obicei...). 
Din când în când profită de momentele care pare potrivite pentru o discuție mai profundă (schimbat scutece, îmbrăcat copii, pieptănat fetițe, curățat cartofi, rontatit migdale verzi în curte...), iar când li se pare că ceva nu e în regulă mă întreabă ce am pe suflet; dacă nu vreau să le spun prea multe îmi respectă dorința și doar mă întreabă dacă vreau să recităm rozariul sau să facem Via Crucis. E valabil și pentru padre Pablo și padre Gabriele, cei doi preoți sud-americani ai ordinului Verbo Encarnado pe care îi întâlnesc aproape zilnic. Cu alte cuvinte, am în jur oameni cărora chiar le păsa de ceea ce se întâmplă în interiorul meu :-)


    Ultimele zece zile au fost un fel de maraton spiritual care s-a încheiat ieri când m-am întors la Betleem.

    Totul a început cu acea seară de sâmbătă petrecută la Mormântul Sfânt. Inițial îngrijorată pentru că "o să îmi fie frig și somn", m-am “aprovizionat” cu pătură, Biblie, Calea Crucii, Rozar și o carte de meditații “ca să treacă timpul mai repede”. Ei bine, aproape că n-am putut lăsa Scriptura din mână cât am stat acolo. M-am plimbat dintr-un loc în altul citind Evangheliile care sunau cu totul altfel în acele locuri. Erau vii...


   In Mormântul Sfânt cred că timpul s-a oprit. Când te așezi acolo în genunchi, fără să fii stresat că ai mai puțin de un minut la dispoziție, parcă renaști... Era atâta pace în cel loc încât și gândurile veneau unul câte unul, curgând lin, fără să se intercaleze ca de obicei...


    Am ajuns acasă târziu de tot, iar după doar trei ore m-am trezit pentru a merge din nou la Ierusalim. Era Duminică Floriilor, ziua în care se comemora intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim în zilele dinaintea patimilor. Dimineața am fost la liturghie, iar după prânz am participat la o procesiune lungă care a început în curtea bisericii din Beitfage, locul unde se spune că a încălecat Isus pe măgar, și s-a inchieat în curtea bisericii Sf. Ana din Ierusalim.  

Într-o duminică splendidă de final de martie, un șir lung de oameni se rugau și cântau “Lauda Jerusalem Dominum, lauda Deum Tuum Sion, Hosanna Filio David”, înalțând și agitând ramuri de palmier și măslin pentru Regele Israelului...



 “Saltă de veselie, fiică Sionului! Strigă de bucurie, fiică Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar (...) El va vesti neamurilor pacea, și va stăpâni de la o mare la cealaltă, și de la râu până la marginile pământului.” (Zaharia 9:9-10)



    Zilele de luni și marți au trecut repejor de tot. Luni am tradus în limba engleză peste 30 de scrisori de la elevii din Savona și le-am dus la școală pentru a fi distribuite în clasă, iar marți m-am ocupat de documentele școlii din Betleem pentru școlile din Savona. Dar cum îmi face atâta plăcere orice are legătură cu școala și educația copiilor în general, am stat cu mare drag țintuită în birou ore întregi. 


      Miercuri dimineața mi-a dat trezirea părintele Cristian de la Ierusalim, venit la Betleem pentru a celebra Sf. Liturghie la Grota Nașterii împreună cu un grup de pelerini din Iași (la ora 4:55...). Dar a meritat efortul, nu doar pentru că după aproape patru luni de zile am participat în sfârșit la o liturghie în limba română, ci și pentru că orice clipă petrecută în compania cuiva “de-al tau” contează enorm când ești departe de casă :)
 
     Joi mi-am luat rămas bun de la surori și copii (o mare parte din ei plecaseră deja la părinți sau la rude pentru o săptămână), mi-am făcut bagajul și m-am urcat in vestitul autobuz nr. 21, cel care merge la Ierusalim. M-au găzduit ca de obicei tinerii de la “Maria Bambina”, un fel de casa a voluntarilor care seamana a camin studentesc (decent!!!). În mare parte datorită insistențelor lor am luat deciza de a petrece atâtea zile departe de casă, deși m-a întristat gândul de a nu fi cu surorile și copiii de Paști (imi tot spun că petrec prea mult timp in Betleem si nu mă văd aproape niciodată).


  Cred că atmosfera din Ierusalim în timpul Săptămânii Mari e unică în lume. Începând din Joia Mare am căzut într-un fel de meditație care s-a întins până luni seara...


      Joia Mare - Spălarea picioarelor la Cenacol, rugăciune în Grădina Ghetsimani și procesiune la Gallicantu, locul unde se spune că a fost dus Isus după ce a fost arestat și unde Petru s-a lepădat de El.

 

   Cei ce cândva în aclamau și îl priveau ca pe un frate, ca pe un părinte... acum îl abandonează, îl trădează şi se gândesc să îl răstignească. Se spune că s-a sacrificat pentru noi... dar noi nu i-am cerut asta! De ce ne repetă într-una că s-a sacrificat pentru păcatele noastre? Noi nu vrem să sufere nimeni pentru noi, cu atât mai mult să moară pentru noi, vrem doar o viață liniștită în care să nu ne ceară nimeni nimic...

Lumea îl bârfește... Cu puțin înainte îl priveau cu respect, acum se hrănesc din bârfe și șușoteli. Unii îl consideră vinovat, alții îl privesc cu milă și răsuflă ușurați că nu sunt ei în locul lui. Îi aruncă în spate o vină care nu îi aparține, dar el o acceptă fără să stea pe gânduri. I se ia tot, mai ales demnitatea. Deși dintotdeauna umil, acceptă să se umilească până la capăt. Acceptă orice pentru fiul său, pentru că poate într-o bună zi fiul va înțelege sacrificiul și se va întoarce la el.
 
 Vinerea Mare - Calea Crucii, Răstignirea, Moartea și Îngroparea


     Îşi pleacă capul înaintea oamenilor în locul fiului. Unii îi râd în nas, bucurându-se de condiţia lui mizeră. Alţii se dau la o parte, încercând să se piardă în mulţime. Le e ruşine să dea ochii cu el, aşa că se fac nevăzuţi, şuşotind pe la colţuri. Câţiva, puţini de tot, îi rămân alături. Nu au cum să îi ia povara, e mult prea grea, dar îi duc puţin crucea şi îi şterg chipul de sânge şi sudoare. Îl văd cum se prăbuşeşte de trei ori la pamant, dar sunt împiedicaţi să îl ajute să se ridice. Suferă alături de el şi nu înţeleg de ce se întamplă toate astea, în timp ce lumea continuă să îl lovească şi să îl umilească... 
     Stă pe cruce şi aşteaptă... In schimbul unei alinări, primeşte oţet; fiul simte de departe că ar vrea să facă ceva... da, parcă ar vrea să mulţumească. Dar cuvintele nu ies din inimă, ca să iasă din inimă e nevoie de o schimbare profundă, aşa că ies doar din gură şi se ofilesc înainte să ajungă la el. Vede un ciocan şi nişte bandaje... ar putea să încerce să îl dea jos de pe cruce şi să îi panseze rănile. Da, ar putea să facă asta, i s-a spus din copilarie că din cauza lui e acolo sus... Dar el nu a facut nimic rău rău, a avut o viaţă normală... de ce să îl dea jos tocmai el? Poate că un alt fiu, unul într-adevar rău, l-a rastignit. I-ar lua prea mult timp, iar el e ocupat, el are viaţa lui, timpul e scurt, de ce să se sacrifice şi să renunţe la lucruri care îi plac? Doar pentru că cineva s-a sacrificat pentru el din proprie iniţiativă?


   Aşa că tatăl aşteaptă... aşteaptă să se întoarcă fiul... Aşteaptă de mult timp, doar i-a promis că se va întoarce si că o să se schimbe de acum încolo. Cu fiecare zi care trece fară să se schimbe nimic, rănile provocate de loviturile de bici dor tot mai tare. În loc să amorţească, se fac tot mai adânci. Şi tatăl aşteaptă, pentru că fiul i-a spus că se va întoarce. Acceptă alte lovituri, una dupa alta, iar sângele loveşte cu putere pământul. Le acceptă în locul fiului, pentru că speră că fiul său se va întoarce într-o zi şi îi va alina durerea. In imensa lui suferintă, tatăl işi face planuri: atunci când se va întoarce fiul, nu îi va reproşa că a întârziat, nici nu îi va cere să renunţe la viaţa lui ca să îl dea jos de pe cruce şi să-l îngrijească. Doar il va ruga să stea langă el ca să nu-l mai doară aşa tare rănile. Cine ştie, poate că într-o zi chiar se vor vindeca... 


    În timp ce fiul işi continuă viaţa, sperând să găsească timpul liber necesar pentru a merge la cruce, tatăl aşteaptă şi işi spune că merită să îndure orice durere, pentru că într-o zi îsi va revedea fiul. Poate că se va întoarce cu întreaga lui familie, poate că se va întoarce singur... Poate ca va dura mai mult de trei zile... poate va dura trei săptămâni, sau trei luni, sau trei ani... sau treizeci... Dar cu siguranţă se va întoarce...

    Şi totuşi... câtă iubire încape în inima unui Părinte? Când a fost mic i-a dat timpul său, afecţiunea sa şi toată grija sa... apoi fiul a decis sa plece, a spus că se descurcă singur, aşa că i-a dat toată averea sa, nu doar ceea ce i s-a parut fiului ca i se cuvine, i-a dat intreaga lui avere... 


    Iar acum? Acum nu i-a mai ramas nimic, e singur, abandonat, plin de răni, cu pielea capului străpunsă de spini... Absenţa fiului îi provoacă o dezamagire imensă care doare mai tare decat orice rană, pentru că dezamăgirea face inima să doară, nu trupul. Acum nu mai are nimic, ce sa îi mai dea fiului ca să se intoarcă?
Ii va da... inima din piept, singurul lucru care i-a mai rămas... O inimă îndurerată nu atât de greşelile fiului, ci de indiferenţa lui. A spus că îi pare rău, dar nu a făcut nimic ca să îi aline durerea. Şi atunci cum să îl creadă? A spus şi ca se intoarce la el, a spus de atatea ori... si totusi încă n-a venit...


   Si atunci... câtă iubire încape în inima unui Părinte? Îşi  inima indurerată în schimbul libertăţii fiului, dar iubirea pentru fiu nu îl lasă nici măcar să moară... Îşi dă viaţa, dar continuă să trăiască din speranţă... Speranţa că într-o zi fiul său iubit se va intoarce, şi se va întoarce schimbat!

    Atâta iubire încape în inima unui Părinte... acceptă să trăiască chiar dacă nu mai are viaţă în el. Trăieşte zi de zi doar cu speranţa că fiul său va înţelege, că nu va rămane indiferent faţă de sacrificiul său... Gândul la acea zi îl ţine în viaţă. Nu îi va reproşa nimic, nu îl va întreba de ce i-a luat atât de mult să vină, pentru că bucuria lui de a-l vedea schimbat va fi mult mai mare decât orice suferinţă îndurată...


    Sambată – Bulversată pentru că Slujba Învierii s-a celebrat sâmbată dimineaţa (aşa prevede Status quo), după liturghie am facut rapid cumpărăturile pentru prânzul de dumnică şi apoi am reluat singură locurile principale: am mers din nou în Gradina Ghetsimani şi am făcut o plimbare pe Muntele Măslinilor cu o oprire lunga la Dominus Flevit, o biserica ce simbolizează lacrimile lui Isus pentru Cetatea Ierusalimului. 

   Biserica e mică, simplă de tot, dar cu o privelişte ce iţi taie respiraţia.


 “După ce s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: „Dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi. Cãci vor veni peste tine zile când duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul tău, te vor încercui şi asedia din toate părţile, te vor face una cu pământul pe tine şi pe copiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa din tine piatră peste piatră, pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale”. (Luca 19, 41-44).



    Apoi am mers la Mormântul Sfânt, iar dupa ceva vreme la Zidul Plângerii. Am stat cel puţin o oră acolo. Mi-era drag sa ma uit la familiile de evrei, cu mulţi copii imbracaţi la fel. Cu tot haosul de acolo... era o pace de nedescris. Abia ma pot dezlipi de scaun de fiecare dată. Am pus din nou un bileţel in zid şi am plecat… cu spatele, aşa cum fac ei. Păşesc înapoi, rămânând cu faţa îndreptată spre Zid, ca o dovadă profundă de respect.


    M-am întors la biserică si m-am aşezat în faţa Mormântului Sfânt. La un moment dat a venit o familie de arabi (mamă, tată şi două fiice), iar mama m-a întrebat ce e acolo. Le-am spus că e locul unde a fost îngropat Isus şi că pot să intre să vadă mormântul daca vor. Mai târziu am intrat şi eu din nou. Cuvintele “Eu sunt cu voi, până la sfârşitul veacului” imi rasunau în minte. Când m-am ridicat din genunchi, am observat că pe jos era o eşarfa. Probabil o uitase cineva mai devreme. Am luat-o şi am dus-o călugărului care păzea Mormântul în acel moment, dar mi-a spus “For you, for you”. Sper ca în momentele de disperare măcar eşarfa să îmi aducă mereu aminte că, indiferent ce se va întâmpla, El va fi cu noi până la sfârşitul veacului...

    La liturghia de duminică dimineaţa a fost o atmosferă complet diferită în inima mea. Lângă mine s-a aşezat o doamnă din Columbia, rezidentă în New York. M-a întreabat dacă a nimerit locul unde se celebrează liturghia catolică şi de ce au ales tocmai acel loc. Îi răspund că celebrează în faţa Mormântului Sfânt, unde altundeva să celebreze Învierea Domnului? A sărit ca arsă de pe bancă şi m-a întreabat dacă acela e într-adevăr Mormântul Sfânt, pentru că ea crezuse că e la intrare, aşa înţelesese de la ghid. Parcă nici nu îi mai venea să se aşeze de emoţie... Deşi a fost cam vorbăreaţă, întrebându-mă una alta chiar şi după ce a început liturghia, s-a dovedit a fi simpatică. Nu era practicantă, dar părea dornică să afle mai multe.
Liturghia a fost în latină, de o expresivitate de nedescris. Acel “Alleluia” mi-a rămas întipărit în inimă alături de “Gloria in excelsis Deo” de la Crăciun. Nu mai era o simplă exclamaţie, ci un adevăr. Isus înviase din morţi şi avea să rămână cu noi până la sfârşitul veacului!


    Am luat prânzul pe terasă… un prânz liniştit, între prieteni, îndreptaţi cu faţa spre oraşul vechi şi spre Muntele Măslinilor. Plutea o atmosferă de sărbătoare ce nu se poate descrie în cuvinte. Am povestit mult cu un preot şi un călugăr care ştiau destul de multe despre perioada comunistă în România. Unul dintre ei e profesor la Hong Kong, aşa că a înţeles foarte bine situaţia. Tot acolo pe terasă m-am decis ca a doua zi să plec în pelerinaj la Emmaus.


    "Şi iatã că, în aceeaşi zi, doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi s-a apropiat şi mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptã şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, cum arhiereii şi conducãtorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia sã elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. Ba, mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţã şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun cã el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au gãsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au vãzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimã în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos sã sufere acestea şi sã intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a fãcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi pentru că se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite”. Atunci a intrat să rămânã cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a fãcut nevăzut dinaintea lor.” (Luca 24, 13-32)


    Luni dimineaţa am pornit spre Emmaus în jur de 9:30. Majoritatea tinerilor erau nemţi, dar am descoperit  printre ei o brazileancă, o italiancă focolarină, o poloneză tot focolarină şi un seminarist din Singapore. 


Am umblat alături de ei şi de un preot cappuccin, povestind despre tot felul de lucruri şi culegând din mers migdale verzi. La un moment dat am început să conjugăm verbe in diferite limbi şi încet încet am descoperit ca brazilianca fusese profesoară de portugheză şi renunţase la tot pentru a veni în Ţara Sfântă ca asistentă medicală, iar fata din Polonia, căreia nu îi dădeam mai mult de 25 de ani, avea de fapt cu zece ani în plus; era profesoară de poloneză, dar venise pentru două luni să îi ajute pe fraţii cappuccini la curăţenie.


    Printre pelerini am gasit-o si pe sora Lucia de la Caritas Baby Hospital, doar ca era imbracata in "civil" si mi-a luat ceva timp pana am recunoscut-o :-)


   Am ajuns la Emmaus in jurul orei 15, cu picioarele aproape secerate de la atâta drum. Surorile de acolo ne-au aşteptat cu pâine, hummus, măsline, apă, ceai, suc şi cornuleţe. Am celebrat Sf. Liturghie afară în curte, încercând să conştientizăm esenţa Evangheliei din ziua respectivă. Ne-am întors prin Ramallah, capitala administrativă a Palestinei, în trecut oraş creştin (acum majoritatea populaţiei este formată din musulmani).


    Marţi am lucrat cu gaşca din Ierusalim şi am avut mai mult spor ca niciodată. Cred că îmi face bine să ies din când în când din Betleem. Cu siguranţă m-am îndrăgostit de Ierusalim, acum îl privesc cu totul altfel. Pe lângă amestecul de religii, există şi uriaşa diferenţă între oraşul vechi şi oraşul nou. Îmi place să stau pierdută în locurile sfinte şi să ma simt într-un permanent pelerinaj şi într-o continuă vacanţă, iar ori de câte ori simt nevoia de “normalitate”, în 15 minute pot să schimb complet atmosfera şi să ajung într-un loc în care să am parte de aşa ceva: străzi largi şi curate, parcuri cu flori şi copaci, oameni mai silenţioşi şi magazine care îmi aduc aminte de Cluj (trebuie să recunosc că din când în când simt nevoia şi de asta...) Mi-e drag de tot oraşul ăsta. Şi mereu îmi amintesc ceea ce mi-a spus un evreu în avion când am ajuns: “Welcome to the holiest place on Earth!” 
Cred că e cel mai complex oraş din toate punctele de vedere.


     Cu inima strânsă m-am desparţit de el aseară, sperând să nu treacă prea mult timp până am să îl revăd. Pe drum m-au sunat surorile, insistând să trec pe la ele oricât ar fi de tarziu. Şi aşa am făcut. Dupa cinci zile mi-am revăzut copilaşii, dormind adânc... iar Ierusalimul a rămas undeva departe, ascuns în suflet.


    
    


No comments:

Post a Comment