Ce faci, ești bine?

    În ultimele săptămâni am ajuns sa ma declar singură-singurică INSUPORTABILĂ. Partea bună e că mă tratez... :)

     Toanele mele se declanșează instant la auzul întrebării: Ce faci, cum ești? Ești bine? / Come stai, tutto a posto? / How are you, everything is ok? / Que tal, como estas? / Kif halek? Mabsuta?

    O aud in cel puțin cinci limbi, de cel puțin cinci ori pe zi, și de fiecare dată respir adânc și îmi spun în gând: Calmează-te, omul e bine intenționat, n-are rost sa te crizezi, e doar o întrebare formală la care tu raspunzi frumos "Da" și îți vezi de treaba fără să îți sară țandăra...

     N-am pățit nimic în mod special, doar că întrebarea asta mă face să vreau să o iau la fuga cât văd cu ochii și nu pot să fac asta în fiecare zi. Îmi place când mă întreabă lume: Ce ai mai făcut, ce lucruri frumoase ai mai văzut, ce fac copilașii... Asta pentru că întrebarea Ce faci, ești bine? e un fel de sare pusă pe rană, iar rana în cazul ăsta e un dor cumplit de casă. NU, nu sunt bine. Mi-e dor de mama, de tata, de Bogdan, de bunica, de Gabi, Diana, restul matușilor, unchilor și verișorilor, mi-e dor de Edda, de casă, de curte, de primăvara de acasă, de weekendurile petrecute în familie sau cu fetele, mi-e dor de serviciu (Office Depot, ce ai facut din mine???), de colege, de sală, de liturghii în limba română, mi-e dor de Wanda, de Ale și Dia, de Crina și Codruța, de conversațiile lungi cu Anca, de discuțiile cu Cami despre simplitatea vieții, mi-e dor să o duc pe Edda la Roxi și Bogdan, în vecini, mi-e dor să pregătesc serbările la grădi, să fac repetiții, să profit de orice clipă liberă ca să stau cu copiii...

                              Când mă întreabă lumea dacă voi rămâne aici până în februarie anul viitor
    îmi aduc mereu aminte că le-am promis copiilor că mă voi întoarce la ei în toamnă, când vor fi cu un an mai măricei

     Și sunt zile în care chiar nu am chef să ascund dorul ăsta. Îl las să se vadă, în speranța că poate așa se calmează mai repede. Iar când primesc replici de genul: Ai o familie și aici... Ai și aici prieteni, copii, surori, nu te mai gândi atât la ce ai lăsat în urmă... ei bine, atunci chiar simt că îmi crește tensiunea. N-am crezut niciodată în teorii de genul ăsta. O persoană nu poate înlocui o altă persoană. Pentru mine fiecare persoană e unică în felul ei și unică e și contribuția ei în viața mea. Așa că persoanele pe care le-am întâlnit aici nu le vor înlocui niciodată pe cele pe care le-am lasat acasă, iar persoanele pe care le voi lăsa aici în momentul întoarcerii vor rămâne unice, indiferent unde ma va mai purta viața de-a lungul anilor și ce fel de persoane voi întâlni în drumul meu. Dorul e dor și nu îl tratez petrecându-mi timpul cu alte persoane care să mă facă să uit de celelalte.

         Căzând într-un fel de depresie de la statul în birou peste limita admisă de psihicul meu instabil, am decis ca începând de luna asta să fac voluntariat part-time pentru Custodia Țării Sfinte, part-time pentru Hogar Nino Dios. Asta înseamnă că de la 8:30 la 12:30 voi sta la birou, iar de la prânz încolo voi sta cu copilașii. Surorile au cerut să mă mut la ele ca să scap de drumul până în celălalt capăt de Betleem și să am timp să le ajut și pe ele la partea de proiecte și hârțogării. Încă nu m-am mutat, aștept finalul lunii ca să plece o doamnă-voluntar și să am cămăruța mea. Mă liniștește gândul că o să pot sta cu copiii și noaptea, mai ales după cele întâmplate cu Amani și Heba.

      Heba a avut o perioadă în care a fost foarte racită, cu febră mare, tuse urâtă și plânsete isterice. Și cum n-ar fi fost de ajuns, având spasme, într-un moment de neatenție a căzut, lovindu-se la cap. Am găsit-o cu ditamai cucuiul, dar din fericire nu s-a întâmplat nimic mai grav de atât.

Iar Amani... Amani e un miracol! Ma uit la ea și încă nu îmi vine să cred. Într-o dimineață au găsit-o surorile inconștientă, cu convulsii puternice. I-au dat o doză de diazepam, dar degeaba. După o oră a ajuns la spital, unde i-au mai administrat încă două doze. Au reușit să îi oprească convulsiile dupa ce trecuseră deja cel puțin două ore de când începuseră, iar glicemia îi era peste 300. A dormit aproape toată ziua și recunosc că am avut momente în care mi-a fost teamă că poate nu se va mai trezi. Cand era micuță, a mai făcut o astfel de criză care a lasat-o inconștientă o lună de zile. Știind că pe lângă paralizie cerebrală (sau microcefalie, se pare ca doctorii de aici nu s-au pus de acord în privința diagnosticului) are și probleme cu inima, cu circulația și cine știe ce mai are și încă nu știm, întrebarea tuturor era: Oare cum va fi când se va trezi? Cel mai optimist diagnostic era cel că se va trezi, dar va fi uitat complet ceea ce învățase să facă în cei aproape 8 ani.

       Dar Doamne-Doamne a ignorat granițele medicinei și a ascultat rugăciunile celor care s-au gândit la ea :) S-a trezit... și după câteva zile în care a fost mai mult absentă, fară pic de vlagă, fara prea mult contact vizual, cu dificultăți în a mesteca și văitându-se ca de o durere cronică... de două zile e iar Amani pe care o știam. Au trimis-o acasă fără un diagnostic, doar cu o cutie de... Augumentin.

    Joia trecută am fost cu ea înapoi la spital să îi facă o electroencefalogramă și mi s-a spus că nu e nimic anormal, așa că nu îi vor da niciun fel de medicament. Nu are sens să îi dea tratament pentru epilepsie deocamdată, doar dacă va mai face altă criză. A recomandat în schimb să o operăm la șold, pentru că are o luxație care ar trebui rezolvată. Rămâne de văzut dacă ceilalți doctori vor aproba operația, acum doi ani s-a considerat că ar fi inutilă intervenția având în vedere că suferă de paralizie cerebrală.

      Mulțumesc tuturor celor care s-au rugat pentru ea și au pus un gând bun pentru ca minunea să se producă și să nu i se agraveze starea!

Și încă o veste bună... in video-ul de mai jos :)

       Copiii ăștia sunt motivul de care ma agăț să rezist în Betleem. Cine nu cunoaște orașul decât din auzite,  probabil că își închipuie un sătuc biblic peste care domnește pacea și verdeața.   

       Trebuie să mărturisesc că orașul ăsta mă aduce în pragul disperării câteodată și fac eforturi uriașe să nu judec persoanele. N-am crezut vreodată că am să ajung să trăiesc în mediul islamic și sincer nu mi-am dorit niciodată asta. Sunt zile în care urlu (în tăcere, evident) că m-am săturat de gunoaie aruncate pe stradă, de tone de pungi de plastic și pet-uri (ce e aia reciclare și de ce ne-am pierde timpul cu ea?), de priviri de tot felul, de copii care iși rezolvă conflictele prin îmbrânceli, bătăi și aruncat cu pietre, de lumini MEREU aprinse (nu contează că e miezul zilei și că încăperea are ferestre uriașe prin care intră lumina din belșug... dacă te afli într-o încăpere, e musai să fie lumina aprinsă... teorie valabilă pentru 95% din persoanele pe care le-am întâlnit aici). Poate dacă s-ar termina lumina așa cum se termină apa pe timpul verii sau gazul din butelie ar avea mai mult respect față de energia electrică.

Aaa, și să nu uit alt aspect important. De ce să circulăm pe jos când există mașini? N-ai mașină? Nu-i bai, există taxi! Nu sunt absurdă, m-am prins și eu cum stă treaba cu utilitatea mașinii. Dar aici chiar se uită lumea câș la mine când le spun că prefer să merg pe jos și la fel se uită și când vin cu punga reciclată de acasă sau când spun că îmi ajunge lumina naturală și nu am nevoie de bec.

    Disperarea asta se amestecă cu nostalgia provocată de amintirile din frumoasa mea copilărie. În săptămânile astea am început să îmi rememorez copilăria, de la primele amintiri și până la perioada de preadolescență. În timpul petrecut în aer liber, cu copiii, îmi vin în minte tot felul de imagini și întâmplări de acum douăzeci de ani, în special legate de bunica. Sunt clipe în care parfumul florilor din pomi, al trandafirilor și al mărarului fac amintirile atât de proaspete și vocile din trecut atât de clare încât îmi dau lacrimile...

        Și ce fac atunci când ajung în pragul disperării? Fug. Fug de locuri și fug de oameni.

       Fug la check-point, arăt pașaportul și pășesc cu drag dincolo de zid. Și cu satisfacție! Mă simt eliberată de tot ceea ce mă supără... 

     Mai fac încă câțiva pași și gunoaiele încep să dispară, întrezărindu-se străzi largi, curate, și dealuri cu multă verdeață. Pe partea dreaptă văd scris Welcome to Jerusalem.

      Imi ridic pantalonii puțin deasupra genunchilor și îmi sufulc mânecile de la tricou ca să mă bronzez. Mă scald în razele soarelui și în gânduri legate de cei dragi, în amintiri, în planuri simple de viitor și știu că am un zâmbet larg pe chip chiar dacă nu mă privesc în oglindă. Îmi bag nasul în florile din gardurile vii, mă uit la copaci, la cerul senin, la oameni...

       Fac asta timp de vreo 5-6 ore, de vreo două ori pe săptămână. Voluntarii și preoții din Ierusalim mă știu drept "cea care vine pe jos din Betleem"... și cea care se întoarce tot pe jos.

      Dar e tratamentul care funcționează cel mai bine și care îmi dă putere să merg mai departe atunci când răspunsul la întrebarea Ce faci, ești bine? e un "da" mincinos. Iar cealaltă pastilă anti-criză e cartea Hebrew with pleasure – without a teacher s help, menită să îmi pună creierul la treabă. A, și m-am apucat de gătit... raw vegan! ;)

      Dar daca lucrurile ar merge mereu ca pe roate, fără sacrificii, eforturi și lacrimi, probabil că experiența asta n-ar avea prea mare valoare. Mai important decât când mă întorc acasă e cum mă întorc acasă. Iar eu sper să mă întorc schimbată... o creștină, o fiică, o soră, o nepoată, o verișoară, o prietenă, o profesoară, o angajată, o voluntară mai bună...

       Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui... Plânsul își are vremea lui, și râsul își are vremea lui... Îmbrățișarea își are vremea ei, și depărtarea de îmbrățisări își are vremea ei... (Ecleziastul, cap. 3) 

                                                          Edda în ultima ei seară în apartamentul de la Cluj