Remediu pentru durere

     Săptămâna a început sub interjecția „AU”. „Au” că am făcut insolație (dar ce nu face și ce nu îndură omul pentru o zi de plajă și baie la Tel Aviv...), „au” că insolația s-a lăsat cu un leșin de toată frumusețea (și m-am auzit izbind gresia... „au-au”), „au” că m-am prăjit în nuanțe roz-roșu-violet și încă mă uit la haine ca la instrumente de tortură, „au” pentru cei din jur din cauză că n-am reușit să dorm două nopți și am fost groaznic de morocănoasă, împungând rău de tot cu privirea imediat cum nu îmi convenea ceva, „au” de durere „sufletească” pentru că mi-am vărsat amarul pe săracii părinți (îngrijorați că nu dau niciun semn) și m-a mustrat conștiința toată ziua pentru că i-am certat și am ridicat tonul la ei. 

     Ce să fac, din păcate am obiceiul să îmi „diger” durerea (indiferent că e fizică sau sufletească) în liniște și pace, meditând, citind sau uitându-mă la filme, nu răspunzând la telefon la întrebări din categoria Ce faci, ești bine? :). Cu cât crește numărul apelurilor, cu atât mă enervez mai tare. Dacă am nevoie de ajutor, știu să îl cer singură, iar dacă nu sunt în stare, sunt suficient de „naivă” pentru a crede în Doamne-Doamne și în îngerașul păzitor care trimit omul potrivit la momentul potrivit (iar în cazul de față oamenii potriviți au fost suor Immacolata și suor Caterina, una din infirmiere și una din bătrânele; au venit periodic să vadă ce fac, mi-au adus apă, lămâi, mâncare și cremă pentru arsuri... plus șeful care le-a sunat să le spună că sunt acasă și mă simt rău).

P.S. Am și eu defectele mele, multe... iar unele nu-s tocmai mărunte...

     Ieri am fost la copii după o absență lungă de tot, dar având treabă la birou nu am stat mai mult de o jumătate de oră. Vroiam să merg după-masă, dar am renunțat gândindu-mă că voi fi nevoită să îmi exteriorizez „au”-rile ori de câte ori m-ar fi atins vreun copilaș, așa că am decis să mai aștept câteva zile, până se mai calmează durerile.

     Epuizată de la atâta „au” interiorizat și somn puțin, în poziții alese cu grijă (și cu mulți „au”), mi-am început ziua la fel de morocănoasă ca în ziua precedentă, mai ales că eram îmbibată în ulei de măsline din cap până-n picioare și la cinci jumate dimineața a trebuit să car apă de la cisterna din curte (apă folosită pentru udat florile din grădină) pentru că nu curgea apa la robinet. Începe să mă macine și gândul că peste 50 de zile va trebui să mă urc în avion, lăsând în urmă tot ce am trăit din decembrie încoace... Altă durere, alte sentimente contradictorii care mă fac să fiu mai retrasă, cufundată în gânduri.

    Dar Doamne-Doamne a găsit repede un remediu și pentru astfel de dureri: un mail „proaspăt” de acasă, de la grădi, intitulat Salutări de la îngerași!, cu câteva poze și cu întrebarea: "Am crescut?"

Paula, Zara, Antoniu, Heidi, Andrei, Lisa, David, Carla, Luca, Sara, Casi, Stefi, Cristian, Ana 

    Mai e nevoie să precizez că pozele au calmat orice durere și că sentimentul de tristețe pentru ce voi lăsa aici s-a împletit cu cel de bucurie pentru ce voi găsi la întoarcere?

Din 2008 încoace anotimpurile au alt farmec, iar toamna e motiv de bucurie, nu de tristețe :)

   Periodic vine acel moment din viață în care suntem nevoiți să întoarcem foaia. Și periodic ne ciocnim de acele clipe în care o amintire, un chip, un miros, un gest, o privire ne împing cu gândul înapoi la ACEA foaie sau acel capitol din viață.

    Dar viața e o succesiune de capitole care se scriu, se susțin și se înțeleg reciproc. Cu cât sunt mai multe, cu atât e mai bogată cartea și cu atât sunt mai experimentate personajele. Așa că nu e nimic rău în a întoarce pagina. Înseamnă doar a-i prelungi viața cărții și a prelungi cartea vieții. E singura cale pentru a deveni mai frumoasă, mai bogată... plină de iubire, experiență și înțelepciune.

  

Vă pup, îngerașii mei iubiți... din toamnă mă întorc la voi!!!!!!!!!!!