Luni dimineata am fost anuntata ca exista o problema grava cu actele mele. Iar problema asta se pare ca exista de la
inceputul anului, doar ca acum s-a agravat atat de tare incat era cazul sa aflu
si eu :D
In prima zi nu am
avut niciun chef sa reactionez, sperand ca problema se va rezolva de la sine. N-a
fost sa fie asa, drept urmare marti am inceput sa intorc problema pe toate
partile. Am discutat variantele cu cateva persoane de aici, am anuntat ambasada si cativa prieteni. Au inceput sa curga sfaturi, sentimente de ingrijorare si
chiar de panica, reprosuri si chiar insulte la adresa persoanelor implicate.
Mi-am dat seama
ca ar fi complet aiurea sa ma panichez. Nu ca n-as fi avut motive… dar la ce imi
folosea? Cred ca aproape toti o dam in bara la job macar o data in viata si
cineva are de suferit din cauza asta. Dar daca persoana afectata incepe sa isi
verse nervii, sa faca reprosuri, sa insulte si sa bata cu pumnul in masa ca
vrea sa i se faca dreptate, tensiunea creste si situatia devine si mai greu de
suportat pentru toata lumea. M-am pus in locul persoanei care a gresit si m-am gandit cat m-ar
ajuta o astfel de atutudine din partea celor din jur. Nu prea mult... chiar deloc. Fiind si uimita de atitudinea negativista a unor persoane carora li se parea de neconceput
sa o dai in bara in asa hal, am decis sa nu ii mai dau si eu apa la moara lui
Michiduta si sa pun altfel problema. In momentul in care m-a sunat respectiva persoana sa imi explice situatia, am inceput conversatia cu “Imi pare rau
pentru ce s-a intamplat, dar nu iti face griji, se putea intampla oricui” (adevarul e ca mie
una cu siguranta mi se putea intampla, asa ca daca ametitii si zapacitii nu isi iau apararea intre
ei, atunci cine sa o faca? :D). Pur si simplu am refuzat sa imi consum neuronii pe
suspiciuni de tot felul, ganduri despre cat timp pierd aiurea din vina altora,
cate drumuri in plus o sa am de facut si cate se pot intampla din cauza acestei
greseli. Tocmai de aceea am anuntat mai multe persoane, ca sa aud cele mai sumbre scenarii
si sa fiu sigura ca am fost pusa la curent cu toate lucrurile rele care se pot intampla. Dar
exista mari sanse sa nu se intample nimic din tot ceea ce am auzit, asa ca nu imi fac griji inainte de vreme. Nu schimba cu nimic situatia, nu remediaza lucrurile si nu grabeste cursul evenimentelor. Cea mai buna solutie e sa ma bucur de viata si
sa las lucrurile in mana altcuiva :)
Verdictul din partea sefului: refugiu
la Ierusalim pana se rezolva situatia, pentru ca de lucrat pot lucra si de acolo.
A fost
singurul motiv pentru care m-am dus sa ma smiorcai la surori. Nu vreau sa stau
prea mult timp departe de copii, mai ales ca voluntarele mele preferate,
Roberta si Bev, vor pleca peste doua saptamani si o sa imi fie oricum dor de
ele.
Miercuri am
plecat la Ierusalim, iar lucrurile bune nu au intarziat sa apara. Am avut
ocazia sa cunosc un preot roman care se afla in Tara Sfanta de 11 ani, iar prin
el am cunoscut cateva surori romance care stau la Ierusalim la manastirea Sf. Carol
Boromeu, si pe sora Ana Maria din Cluj despre care imi povestisera multi
prieteni inainte de plecare. Sora Ana Maria sta chiar in Betleem la
manastirea greco-catolica melkita “Emmanuel”, exact la capatul zidului.
Joi am fost la
ambasada la Tel Aviv, o experienta putin dezamagitoare; ambasada semana mai degraba a
posta si asta nu datorita oamenilor care aveau nevoie de lamuriri, ci datorita
persoanei care fusese trimisa acolo in spurijinul lor: le vorbea de sus, ii lua
peste picior, nu avea rabdare cu ei si nu tinea deloc cont ca unii i-ar fi
putut fi parinti sau bunici. Probabil ca mandria de a avea o anumita functie a facut-o sa uite ca oamenii aceia erau acolo pentru ca aveau nevoie de ajutorul
ei, nu de ironiile ei...
La ambasada mi
s-a confirmat vedictul: 3-4 saptamani pana la rezolvarea partiala a problemei. Adica
3-4 saptamani de refugiu la Ierusalim, pentru ca acolo sunt in siguranta.
Ierusalimul e un oras superb si mi-e tare drag. Biroul nostru e situat in orasul vechi, chiar in cladirea Christian
Information Center, iar atmosfera din Maria Bambina (casa unde stau voluntarii)
e una de camin studentesc. Se povestesc intamplari de peste zi, se mananca
impreuna in bucatarie, se iese seara la plimbare, la film, la concerte etc. Joi seara au venit cativa frati franciscani si cum e saptamana de rugaciune pentru
unitatea crestinilor, s-a discutat despre biserica bizantina, armeana, siriana,
coptica si egipteana.
Dar... deocamdata
mi-a ajuns. Imi doresc mult sa stau o cateva zile/saptamani in Ierusalim,
dar peste ceva timp, nu acum. Deocamdata prefer gasca mea de la Hogar Nino Dios: Bev, Roberta, copiii si surorile.
Azi-dimineata
m-am intors in Betleeem si cel mai probabil nu voi mai iesi de aici decat
pentru urmatorul drum la ambasada.
M-am intors cu acelasi pasaport cu care am plecat: cel al
increderii. Increderea in Dumnezeu (toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu) si increderea in oameni (am mai spus-o si
repet: nu sunt idioata si nu am mintea imbibata in finaluri fericite, stiu ca
sunt si oameni mai putin binevoitori pe lumea asta. Dar pana nu imi fac rau in mod
intentionat nu am de ce sa fiu suspicioasa si precauta peste masura. Nu am de
gand sa imi pun inima la naftalina si sa o tin acolo ascunsa in ideea ca toti
oamenii sunt rai si e mai bine sa o scutesc de rautatile lor. La urma urmei,
mai bine o inima julita, ciobita si lipita decat una neatinsa. Macar cea uzata
are ce sa povesteasca si cu siguranta e mai inteleapta decat cealalta. Sa ma
feresc de suferinta in mod exagerat mi se pare semn de superficialitate fata de
viata si dezinteres fata de oameni. Iar cei care au impresia ca stiu multe
despre viata... stiu multe despre viata pe care au trait-o in pantofii lor. Dar
din fericire numerele de la picior difera, prin urmare si incaltamintea (experientele) de viata ;)
De data asta a castigat inima mea incapatanata care imi spune sa stau linistita acolo unde simt ca mi-e locul...
...pentru ca nu omul, ci Dumnezeu are intotdeauna ultimul cuvant... indiferent unde te afli si indiferent unde ti-e pasaportul ;)
No comments:
Post a Comment