Friday, January 18, 2013

Cand tot ceea ce conteaza e omul de langa tine

       Din "simptomele" pe care le-am avut in ultimele zile imi dau seama ca am trecut la o noua etapa a calatoriei: constientizarea consecintelor deciziei mele.
     Imi ridic privirea din monitor si abia acum imi dau seama ca ori de cate ori as ridica privirea n-au cum sa apara chipurile cu care eram obisnuita. In fata mea e doar un zid; acelasi in fiecare zi.  
     Au disparut peretii de sticla, zugravelile colorate si panourile incarcate. Si nu se mai aud zeci de voci, se aud doar doua-trei. Nu le inteleg si de cele mai multe ori nici nu vreau sa le inteleg. Manualul de araba sta pe birou de mai bine de trei saptamani. Inchis. Seful nu e prea incantat, mi-e nici nu-mi pasa. Surorile mi-au facut o foaie cu un vocabular minim care sa ma ajute in munca cu copiii si deocamdata mi-e suficient. 
    Zilele trecute a fost postat pe Youtube un video cu ocazia aniversarii a 5 ani de la infiintarea Office Depot Romania (care a avut loc in toamna). Inca eram acolo in cladire, in mijlocul echipei mele AP Italia/Spania, lipind cu fetele din alte echipe foi de post-it pe geamuri pentru a se vedea frumos din parcare.
      Uitandu-ma la video marturisesc ca mi-as fi dorit din suflet sa fiu din nou acolo, macar pentru cateva ore. In cei trei ani si jumatate de corporatism am bombanit adeseori ca munca dintr-o multinationala nu salveaza vieti, asa ca n-o sa fie mare pierdere in ziua in care o sa imi dau demisia pentru a face altceva. E adevarat, ceea ce fac acum are alt sens: proiecte pentru medicamente, apa, mancare, proiecte pentru educatie si formare, adoptii la distanta, proiecte pentru scoli si azile de batrani. Cu siguranta munca mea din biroul unui oras din Palestina are mai multa valoare decat ceea ce faceam inainte.
      Si atunci de ce mi-ar fi dor de o incapere cu multi oameni a unei firme cu inca vreo 300 de angajati pe langa cei 100 de la etajul  6? De ce mi-ar fi dor sa aud povesti despre target, KPI, bonusuri, credite, apartamente, femei insarcinate, copii care plang dimineata la trezire, liste de cumparaturi, promotii din mall, sesiuni, reduceri, vacante la ski in Austria, cure de slabire, catei abandonati? De ce mi-ar fi dor de orar 9-18, de stat inchisa in mall si vazut aceleasi persoane mult prea multe zile din an?

Pentru ca o parte din oamenii aceia au fost mult mai mult decat simpli colegi de serviciu.

      Uitandu-ma in urma imi aduc aminte cu drag de tot ce a insemnat Office Depot pentru mine si inteleg de ce mi-e dor…
      Mi-e dor de colegele cu care am impartit atat de multe in toti acesti ani. Colegele care mi-au intrat adanc in suflet fara sa fi programat asta. Mi-e dor de fiecare in parte. In prima luna de serviciu ma gandeam ce trist e sa trebuiasca sa iti petreci atatea ore din zi cu persoane pe care nu le-ai ales, eu fiind obisnuita sa stau cu oameni cu care aveam macar cateva lucruri in comun sau cel putin care imi erau dragi pentru ca aveau ceva frumos in ei. Dar viata m-a convins ca toti oamenii au ceva frumos in ei, trebuie doar sa vrei sa vezi asta.
       Dincolo de toate neajunsurile care iti vin in minte cand auzi cuvantul “multinationala” exista o multumire, o fericire care se naste in toata acea nefericire adusa de corporatism: sentimentul de a fi inconjurat de oameni. Daca ar fi sa lucrez din nou intr-un astfel de mediu, l-as alege pentru oameni in primul rand. Oricine se simte bine cand are un salariu mare, cand este promovat, apreciat si recompensat pe masura performantelor sale. Dar sunt curioasa peste 30 de ani care sentiment va avea mai mare valoare: cel in care te-ai simtit pe culmile gloriei profesionale sau cel in care ti-ai dat seama ca ai reusit sa iubesti niste straini pe care viata ti i-a scos in cale? Nu exista lucru mai maret pe lumea asta decat omul si nu exista lucru care sa iti poata oferi mai mult decat iti ofera un om.
     In tot haosul ala cateodata cu iz de suprasaturatie am avut zile in care ne-am zambit una alteia, am ras in hohote, am plans, am impartit mancarea adusa de acasa sau punga de covrigi Vel Pitar si tableta de ciocolata Milka, sticla de Cola si ursuletii Haribo; am fost impreuna atat in momentele de bucurie si succes, cat si in cele de necaz si esec; am regretat fiecare persoana care a plecat sau s-a mutat din echipa si am facut tot posibilul sa o iubim repede pe cea noua; am mancat impreuna la micul dejun, la pranz sau la cina, am fost impreuna la film, la sala, la shopping, la petreceri; am planuit impreuna surprize, ne-am facut cadouri, ne-am ascultat reciproc problemele, planurile de viitor, chiar si aberatiile debitate la final de trimestru cand eram obosite poate peste limita; ne-am trimis mailuri cu mici barfe si comentarii, am ras pe sub birou, ne-am adunat toate in jurul uneia ca sa putem dezbate mai eficient cine stie ce subiect, ne-am enervat pe colegii din Italia, Spania si Franta, i-am vorbit de rau pe furnizori; am strans toate bonuri de Auchan pentru colega care nu se da batuta pana nu castiga o casa, o masina sau macar o vacanta, i-am adoptat sufleteste pe copiii de la Aksza, am facut curat si am plimbat cateii de la un adapost, am asistat, uneori fizic, altori sufleteste, la nuntile colegelor, serbari la gradinita, extractii de molari de minte, teste de sarcina, schimbari de look, interviuri de promovare sau pentru joburi la alte companii, cure de slabire cu sau fara efect, mailuri si poze trimise din vacante, povesti despre certuri in familie, traversarea unor perioade de frustrari si neimpliniri, achizitionari de apartamente, frigidere, telefoane, posete, pantofi, animale de companie...
     Am lucrat si peste program, uneori am lucrat si de sarbatori… dar aproape de fiecare data eram cel putin doua persoane in birou. Iar asta imi dadea un sentiment de siguranta. Si chiar daca seara tarziu ramaneam singura, doar eu si pocniturile neoanelor si imprimantelor, ma simteam acasa… la biroul meu de la etajul 6, in Iulius Mall, cu World Class-ul si Auchan-ul aproape.
       Dar se pare ca uneori mai si schimbam casele, si asta ar trebui sa ne faca bine. Probabil acum ma dezvolt din alte puncte de vedere (exersez limba italiana la un alt nivel, fac traduceri de proiecte in/din engleza, invat sa scriu proiecte si articole, aflu bucataria interna a unui ONG, cunosc oameni noi din multe colturi ale pamantului, incerc sa invat cat mai multe despre munca cu copiii cu dizabilitati si chiar invat sa suport apucaturile unui sef foarte mandru de realizarile sale si care are impresia ca pot sa-i citesc gandurile …).
       Sunt lucruri pe care acasa nu as fi avut timp sa le fac si as fi ramas mereu cu regretul asta. Dupa mai bine de o luna de stat aici am ajuns la convingerea ca experianta asta cu siguranta are un scop ascuns pe care il voi afla mai tarziu, cel mai probabil dupa ce ma voi intoarce acasa si imi voi relua viata pe care am lasat-o acolo.
       Am o banuiala ca randurile astea o sa lase impresia ca nu imi place aici si ca regret alegerea facuta. Alegerile nu trebuie niciodata regretate atata timp cat iese ceva bun din ele :) Si din alegerea asta au iesit deja multe lucruri bune, chiar daca unele sunt presarate cu momente si chipuri din trecut...
      Dorul asta accentuat pentru colege se datoreaza si orarului din ultima saptamana, una de clauzura: prea mult timp petrecut la birou, prea putin timp cu copiii si zero turism. E adevarat ca a si nins si asta m-a tinut putin pe loc. Da, a nins in Betleem, cu fulgi mari, mai bine de 30 de cm peste noapte. In acea noapte dormisem cu jaluzelele coborate ca sa mai adun putina caldura in camera. Ma trezisem devreme sa fac o traducere urgenta si eram putin suparata pentru ca imi luase mai mult timp decat ma asteptasem si nu imi mai ramasese timp sa merg la copii inainte de birou. M-am imbracat cap-coada si am pornit cu avant la drum. Doar ca am ramas incremenita in usa. Cum era posibil sa ninga atata peste noapte??? Asta in conditiile in care cu o zi inainte fusese doar vant si ploaie!
        M-am intors in casa si i-am trimis un mesaj sefului in care il intrebam daca se iese din casa cu o asa vreme. “Assolutamente NO!” Am prmit ordin sa raman acasa intrega zi de joi si sa fac oameni de zapada. Atat mi-a trebuit!!! ;) Vroiam sa raman acasa, doar ca in acel moment acea casa nu era cea potrivita. Oamenii de zapada trebuiau construiti la o alta casa. Nu e nevoie sa precizez la care :) M-am aventurat sa ies pe strada si sincer am incasat atatia bulgari de la tinerii mult prea entuziasti (catarati pe case sau stransi in mijlocul strazii in gasti de cate 10-15 persoane) incat eram pe punctul de a uri intreg miracolul. Orasul incetase orice activitate: magazinele erau aproape toate inchise, scolile la fel, traficul era inexistent.
Dar am ajuns intr-un final la copii si i-am scos afara pe toti, chiar daca unii abia terminasera injectiile cu antibiotic. Am cazut de acord cu surorile ca nu se stie cand se va  mai repeta miracolul si ar fi pacat sa nu se bucure si ei de zapada. Dragii de ei, nu stiu cati au constientizat ce se intampla afara dar cei care puteau sa umble n-au avut nevoie de mult timp ca sa isi dea seama cat e de frumos sa te arunci in zapada proaspata :) Cat despre surori… se pricep la bulgareala, nu gluma!!!
      Acum merg la copii fie dimineata devreme, de la 6:30 la 8:30 pentru ca au reinceput scoala/gradinita si la 7:30 deja pleaca prima tura, fie la pranz cand se intorc de la scoala, fie seara pentru pupicul de noapte buna daca nu reusesc sa ajung la cina (sau… ori de cate ori aflu ca seful e plecat cu treaba si nu se intoarce mai repede de o ora). In total sunt 14 scolari, toti cei de la 4 ani in sus, Sabrin fiind singura care merge la gradi (are doar 2 ani si e singurul copil fara handicap din casa).
      Asa ca daca ajung pe acolo inainte de pranz imi petrec timpul cu cei care nu merg la scoala: Heba, Samar, Wasim sau Mohamed. Nu e nevoie sa fac ceva iesit din comun ca sa se bucure, e suficient sa ii iau putin din scaunul cu rotile si sa ii tin in brate. Cand e soare iesim afara si ne dam in leagan sau facem o plimbare pana in piata. E incredibil ce putere au copiii astia de a alunga orice dor de casa, mai ales manuta asta care in martie va implini 11 ani…
      Azi am reusit sa ajung la pranz iar Amani tocmai se intorsese de la scoala. Era imbracata in trening si parca mai mult ca oricand semana a copil normal de 7 ani si 8 luni. Am profitat de atmosfera calma si i-am amanat somnul de dupa-amiaza cu inca o ora. Am palavragit cu Roberta, noua voluntara din Italia, o doamna foarte simpatica in varsta de 40 de ani care acasa lucreaza cu adulti bolnavi mintal. La un moment dat ni s-a alaturat si Bev, voluntara din Cipru, si am povestit despre progresele pe care le-am observat in ultimile doua saptamani la o parte dintre copii. 
      Dupa-masa s-a luat curentul si chiar atunci s-a intors seful cu un grup de 5 tineri. Ne-am dus cu totii intr-o scurta vizita la surori ca sa vada si ei casa si copiii. La plecare si-a adus aminte ca e vineri. Daca n-ai altceva de facut si vrei sa ramai aici, ramai. Am urlat un Grazie! si am fugit cu Heba in brate inainte sa mai aiba timp sa spuna si altceva...   

“Blessed are they who have the gift of making friends, for it is one of God's best gifts. It involves many things, but above all, the power of going out of one's self, and appreciating whatever is noble and loving in another.”

         Thomas Hughes 




   








1 comment:

  1. Minunat, Mira, te admir pentru forta ta si pentru tot ce ai de daruit!

    ReplyDelete