Desi intentionam sa raman la ei pana dupa miezul noptii, planurile s-au schimbat in ultimul moment si a trebuit sa merg la Caritas Baby Hospital (singurul spital pedriatic din toata Cisiordania, unde pe langa angajati sunt si patru surori Elisabettine), care e chiar la intrarea in Betleem si prin urmare aproape de unde locuiesc eu. Am trecut pe acasa doar ca sa le anunt pe surori si pe Sabrina mi ca s-au schimbat planurile si am fugit la spital (dar nu inainte sa fi infulecat cateva fructe kaki, sa fiu sigura ca o sa am parte de ele tot anul). Acolo m-am intalnit cu un grup de aproape 90 de italieni, membri ai Actiunii Catolice din dieceza de Vittorio Veneto, impreuna cu episcopul lor, asistentul spiritual si responsabilii din toate sectoarele (ce dor mi-era de un astfel de mediu… :). Au facut o seara de rugaciune pentru a multumi pentru anul ce se incheie, iar in loc de predica, impreuna cu un preot si cu una dintre surorile de la spital (mai precis sora Lucia, o sora care are si un job part-time “la negru”: se imbraca in clown si ii amuza pe copiii de acolo), am facut o marturie despre ceea ce facem in Tara Sfanta. Am terminat destul de tarziu, asa ca am preferat sa imi petrec miezul noptii acasa, imbracata comod, cu o cana de lapte cald in mana si cu o felie de paine cu unt si gem in cealalta (nu din lipsa de altceva, dar vroiam neaparat ceva dulce, iar prajiturelele facute de sora Caterina sfarsisera toate-toate in burtile unui grup de pelerini venit sa celebreze liturghia la noi in capela. Am iesit in curte cu Sabrina sa vedem artificiile, iar apoi m-am culcat.
Prima zi din an a inceput tot devreme, la ora 5, cu rugaciunea muazzinului (care se aude de 5 ori pe zi, dar deja incep sa ma obisnuiesc si adorm repede la loc), cu o tura de haine puse la spalat (stiam oricum ca o sa spal tot anul, doar nu am tot dulapul de acasa cu mine…), cu Lulu care vroia sa se furiseze in casa (ma tot intreb cati ani o fi avand pisoiu’ asta…) si cu "Alleluia" surorilor care se auzea din capela cand am iesit sa intind hainele.
Am trecut pe la grota, apoi am salutat copiii si am fugit la birou pana pe la trei. Dupa-amiaza a fost un haos total la copii. Un grup de voluntari italieni le ajuta pe surori zilele astea sa faca curatenie generala in casa, plus ca mai sunt alti trei italieni de vreo doua-trei saptamani (o doamna si doi baieti) si o doamna din Cipru. Asa ca aseara a fost o atmosfera de agitatie placuta prin casa, toata lumea se impiedica de toata lumea, copiii tipau de bucurie si alergau in toate partile: Ala’ nu avea deloc stare, faceam pe rand ture cu el prin toata casa, Ramez vroia sa ne jucam cu el cu balonul, Baha’ dansa cu una din surori, Yahia se juca cu o jucarie muzicala care ne intindea nervii la maxim si nu stiam cum sa o ascundem, Amani si Heba erau toate numai un zambet si zdranganeau fiecare cate o jucarie…
Heba e o fetita care rade din tot sufletul, dar e simpatica foc pentru ca nu rade cand se chinuie cineva sa o faca sa rada; ai impresia ca nu observa prea mult din ce se intampla in jur, dar nu stiu cum se face ca observa mereu cand cineva se impiedica, se sperie, se ciocneste de altcineva, scapa ceva pe jos… si ea incepe sa rada cum nu te-ai astepta sa o auzi razand nici daca ar fi sanatoasa! Trebuie neaparat sa o filmez intr-o zi…
In timp ce o pregateam de culcare pe Amani (aseara am auzit-o si pe ea razand, pentru prima oara) si o auzeam pe Heba razand cu pofta langa noi, am avut iar acel sentiment de fericire adevarata care se simte in momentele acelea scurte in care reusim sa luam in calcul doar ceea ce vedem in fata ochilor...
...cand nu mai conteaza nimic altceva si simti ca iti vine sa lacrimezi de bucurie si sa spui “multumesc” pentru ca lucrurile sunt asa cum sunt…
...cand reusesti sa traiesti clipa in care vezi in sfarsit lucrurile din unghiul potrivit si dintr-o data toate par la locul lor, perfecte...
sa te tina tot anul zambetele astea... daca se poate :)
ReplyDelete