Copil iubit

   

    Acum două săptămâni, Madre Pia s-a gândit că mi-ar prinde bine o vacanță departe de Betleem și m-a întrebat dacă aș putea să o însoțesc în Iordania vreo cinci zile (care s-au făcut zece) pentru că trebuie să meargă la surorile din Anjara, un sat din nordul țării. Primul lucru care mi-a venit în minte: Petraaaaa!!!

   Petra („piatră” în arabă) este un fost oraș antic, în prezent unul dintre cele mai celebre situri arheologice din lume datorită templelor săpate direct în stâncă. Se presupune că a fost construit începând cu secolul al VI-lea î.Hr. de către nabateeni, un popor semitic. A fost distrus în anul 363 d.Hr. de un curemur, iar în 1985 locul a fost inclus în lista UNESCO a locurilor din patrimoniul mondial. Petra este și una din cele 7 noi minuni ale lumii!

Am călătorit alături de un arhitect american mai în vârstă ce avea o cultură generală absolut impresionantă. Vizitase aproape 90 de țări, printre care și România, și știa o mulțime de locuri și întâmplări din istoria și geografia țării noastre. Cele aproximativ zece ore petrecute în compania lui au fost o adevarată baie de cultură pentru mine, cu reactualizări de cunoștințe și acumulări de noi informații.   

  

 

 

 

      Asta a fost una din cele zece zile petrecute în Iordania. Ce am făcut în celelalte nouă? Am stat în parohie, o parohie care o să îmi rămână în minte și suflet întreaga viață. Am dat peste o mână ce creștini complet diferiți față de cei din Betleem. Oameni simpli, deschiși, comunicativi, altruiști... ți-era mai mare dragul să stai în preajma lor. Deși ca nivel de trai o duc mult mai rău decât cei din Betleem, nu se plâng, nu cer, nu așteaptă nimic în schimb. Iar copiii și tinerii au o frumusețe aparte, în primele zile nu mă puteam abține să nu exclam des către surori „Doamne ce frumoși sunt!” Parohia avea de toate: biserică, sanctuar (cu o statuie a Fecioarei cu Isus în brațe, al doilea loc de pelerinaj în Iordania datorită statuii care se spune că a lăcrimat sânge și a înfăptuit minuni), casă pentru băieți și tineri cu probleme sociale, casă pentru fete și tinere cu probleme sociale, școală pentru copii creștini și musulmani, centru de fizioterapie pentru copii cu dizabilități, centru CARITAS. Surorile astea îmbrăcate în gri și albastru nu se pot abține de la nimic! :) P.S. Au și ramură bizantină, greco-catolică, în Ucraina!

      Stând şi meditand într-una din zile în grădina parohiei, am zărit un castel în departare, pe un deal. Surorile mi-au spus ca nu e aşa departe cum pare şi ca eu aş putea merge şi pe jos (ma tot plângeam de câteva zile că îmi lipsesc plimbările lungi). Mi-au desenat o hartă, aşa că într-o dimineață am pornit la drum. Şi am regretat amarnic...

     Nu din cauza traseului şerpuit, a distanţei sau a căldurii (am mers pe jos vreo două ore jumate și mi-am prăjit rău de tot picioarele), ci din cauza oamenilor pe lângă care am trecut. De îndată ce am ieşit din zona locuită de creştini a început calvarul. Fluierături, comentarii, gesticulări, urlete, claxoane de maşină (nu exagerez, tot a doua sau a treia maşină care trecea pe lângă mine claxona), toate adresate mie... Dar am învăţat ceva de la evreii ultra-ortodocşi întâlniţi în cartierele non-evreieşti din Ierusalim: să o „tai” prin mulţime fără să ma opresc, să întorc capul sau să schiţez ceva. Mi-am scos masca de acritură la vedere, mi-am bagat privirea ultra-încruntată în pământ şi am păstrat constant viteza de mers, cu gândul doar la destinaţie. Mi-am nenorocit timpanele, dând muzica la căşti la maxim doar ca să fiu sigură că exclamațiile se vor opri la intrarea în ureche.

Mi-ar fi plăcut atât de mult să nu am parte de experienţa asta și să rămân cu imaginea Iordaniei creştine, a oamenilor calzi pe care i-am întâlnit în parohie. Dar din păcate mi-am dat seama că ei sunt doar o mână de oameni, majoritatea fiind ca cei pe care i-am întâlnit în ziua de miercuri. N-am să intru în detalii, nu merită efortul. Cert e că au reuşit să elibereze monstruleţul din mintea mea şi să mă facă să gândesc lucruri de care nu mă credeam capabilă („Dacă ar putea bombele să aleagă pe cine să nimerească...”, „Dacă asta îi învaţă Allah şi Mohamed... atunci să le fie ruşine şi la unul, şi la celălalt!”, „Se pare că uneori chiar e nevoie de ziduri, până şi creştinii au Rai şi Iad, iar acum înţeleg pentru ce fel de oameni a fost creat Iadul...” şi multe altele, de unele îmi e ruşine că le-am gândit, de altele încă nu...

     Pe drum, aproape de castel, mi-a tăiat calea un cameleon... din nou! M-am decis să îl iau cu mine ca să îmi ţină companie. Din reacţiile celor din jur, mi-am dat seama că nici ei nu văd aşa ceva prea des, la fel ca cei din Betleem. (Îndrăznesc să mă consider norocoasă, am dat peste doi cameleoni în mai puţin de trei luni, în timp ce alţii, inclusiv din zonă, nu văd nici măcar unul întreaga viaţă.) Am hoinărit amândoi printre ruinele castelului, momente în care mi-am amintit de castelele din România... şi am început să număr lunile rămase până mă voi simţi din nou în siguranţă. La întoarcere l-am pus pe Pascal II în locul unde l-am găsit şi am gonit o oră jumate spre casă, mergând direct în cameră. N-am mai vrut să ies de acolo câteva ore bune, încercând să îmi şterg din memorie şi oamenii, şi gândurile.

 

 

 

 

 

    Jurându-mi să nu mai pun piciorul în afara parohiei decât în mașină și asta doar în ziua în care mă voi întoarce la Betleem, restul zilelor le-am petrecut în compania copiilor și a surorilor. Dimineața, când aceștia erau la școală, fie le ajutam pe surori, fie stateam în grădină, pe un leagăn, sau între tufele de trandafiri, sau cocoțată într-un corcoduș, cu gândul departe la copilărie.

 

      

     Copilașii din Iordania erau sănătoși atât fizic, cât și mental. Handicapul lor era pe plan familial. Părinții sau rudele i-au încredințat surorilor fie de la începutul vieții lor, fie după câțiva ani, când unul din părinți a decis să părăsească familia, iar celălalt nu avea cum să îi poarte de grijă. Pentru mulți dintre ei, chipul surorilor corespunde chipului mamei pentru că n-au apucat să cunoască altă mamă. Cum slăbiciunea mea sunt cei mici, am preferat să stau cu ei, nu cu tinerii. Mi-au fost dragi din prima seară toți șapte, șase fete și un băiat: Mariam (3), Charbel (4), Tamara (6), Rimas (7), Linda (11), Sara (12) și Salam (13), atașându-mă în mod special de Tamara. Nu mi s-a mai întâmplat până acum să mă uit la un copil și să îmi spun că mi-ar fi plăcut să fie al meu...

      Surorile îi iubesc și îi prețuiesc pe toți ca niște mame adevărate. Sunt răbdătoare peste măsură, înțelepte în modul de a le corecta comportamentul, darnice din plin când e vorba de oferit afecțiune. Uitându-mă în ochii lor, n-am găsit privirea aceea amărâtă a copilului părăsit de părinți cu care eram obișnuită în țară. Dacă ar putea învăța și statul român să prețuiască copiii abandonați așa cum fac surorile...

      Am alergat cu piticii prin curte, m-am julit și eu o dată cu ei (uitasem senzația...), le-am învățat pe cele mai mari să împletească părul spic, am mâncat corcodușe verzi, ne-am uitat la desene animate, am dormit împreună la prânz... cred că am întinerit în zilele alea cu câțiva ani buni. Dar din când în când mă ciocneam de întrebarea „De ce unii oameni au parte de atâta iubire, iar alții sunt privați de ea?”    

    

 

      Când am plecat, am plecat cu imaginea Tamarei care statea tristă în curte, cu capul plecat și cu lacrimi în ochi...  și m-am întrebat de ce ea, și nu alt copil? De ce eu, și nu altcineva?

     Răspunsul a venit în acea seară, când am deschis o agendă cu citate primită de la Codruța. Vroiam să văd ce era scris pentru data de 27 iulie...

                                                         ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ 

  

      Anul trecut, când în data de 27.07 am împlinit 27 de ani, am avut o presimţire că va fi un an cu totul special. Nu ştiam din ce punct de vedere, dar eram absolut sigură.

      Mai mult decât o experienţă de viaţă, s-a dovedit a fi un fel de bilanţ despre viaţa mea de până acum. Nu există zi în care să nu ma uit în spate şi să reflectez asupra unui eveniment sau asupra unei perioade din trecut, ca şi cum ar trebui să trag linie şi să socotesc plusurile şi minusurile acestor ani. Socotelile astea ma fac sa zâmbesc, să scriu mailuri şi mesaje pe facebook unor persoane pe care nu le-am văzut de mulţi ani, să-mi şterg lacrimi nostalgice şi să îmi doresc ca acele persoane care îmi vin în minte să fie bine, sănătoase şi împlinite.

      Prima amintire din viaţă pe care o am e din cimitir. Bunica spune că eram încă în cărucior și, deși s-ar spune că e aproape imposibil să aibă cineva amintiri aşa de timpurii, îmi aduc aminte acele clipe în care bunicii m-au dus în cimitir şi mi-au arătat locul în care vor fi înmormântaţi. Era vară... Pe bunicul îl simt în stânga mea, în față o văd pe bunica. Aranjează farfuria de la un ghiveci cu o muşcată înflorită de la un mormânt vecin.

     Dumnezeu a îngăduit să îmi cunosc toţi bunicii pe întreaga perioadă a copilăriei, chiar și o străbunică, plecând pe rând când aveam 11, 14 şi 26 de ani, iar bunica mea cu păr alb care deschide albumul amintirilor încă e în viaţă, lucidă... așteaptă să mă întorc acasă. 

      Amintirile îmi dau certitudiea că am fost un copil tare iubit. Am crescut cu ambii părinţi lângă mine, părinţi care şi-au făcut timp să îmi citească poveşti, să mă ajute la teme, să mă înveţe să merg pe bicicletă, să fac jocuri puzzle, să înot, să mă ducă la săniuş, la mare, la munte, să fac anumite lucruri cel puţin o dată în viaţă: să culeg ciuperci, ghiocei, vâsc... au insistat să fiu un copil călit, curajos, ambițios (orice lacrimă se ștergea cu replica "Ooo, las' că-ți trece până te măriți!") În paralel am crescut zi de zi în libertate, am putut colinda străzile cartierului şi dealurile din împrejurimi, am căzut, m-am julit, m-am murdărit, m-am căţărat în mult mai mulţi pomi decât vor vedea vreodată copiii din noile generaţii, m-am jucat, certat, bătut şi împăcat cu fratele meu, verişoara mea şi prietenii de joacă. Mi-am trăit copilăria şi am învăţat multe în acei ani: să îi respect pe cei mai în vârstă, să fiu îngăduitoare cu cei de lângă mine, mai ales cu bătrânii, să nu-mi fie teamă să ajut, să împart ceea ce am şi mai ales să nu îmi fie teamă să iubesc, pentru că iubirea e din belşug, ea nu se "termină", oricât ai împărţi-o celor din jur.

     Lucrurile astea le-am scris la 5 dimineaţa, în Iordania, acompaniată de cântatul cocoşului, trezită de un vis despre Alina, colega mea de bancă din şcoala generală. N-am văzut-o de ani de zile, ultima dată ne-am „ciocnit” într-o staţie de autobuz în timpul facultăţii. Şcoala primară e sub imaginea Alinei, cea generală sub imaginea Corinei, iar liceul sub imaginea Iuliei, colegele mele de bancă de-a lungul anilor. Întorcându-mă la anii de şcoală, îmi vine în minte imaginea doamnei învăţătoare. Am iubit-o mult şi încă o iubesc. Mereu îmi aduc aminte că îi datorez banii pentru o pungă de pufuleţi pe care mi i-a dat în clasa a treia, într-o zi când îmi uitasem acasă pacheţelul cu mâncare şi m-a auzit spunând că îmi e foame. Dar nu îi datorez doar atât. Îi datorez un capitol întreg de amintiri adânci. Nu pot să îi uit vocea şi nu cred ca voi putea vreodată. Nu ştiu ce fac învăţătoarele din ziua de azi, dar a mea se plimba printre bănci și repeta într-una: „Înainte de p şi b se scrie m, ia se scrie legat când e cu sensul de „a lua, a prinde”, „noștri” și „voștri” se scrie întotdeauna cu un singur i, va se scrie legat când e la timpul viitor, dupa punct se scrie cu literă mare... Şi dânsa, alături de părinţi, mi-a dat sentimentul că sunt un copil iubit. Şi se adaugă doamna profesoară de franceză, un om minunat, un profesor adevărat, o a doua mamă pentru mulţi dintre elevi.

    Fac un pas şi mai în spate și ajung la cămin. L-am urât dintr-un singur motiv: nu îmi plăcea să dorm la prânz. Dar le-am iubit pe doamnele educatoare din tot sufletul. Una dintre ele ne citea poveşti din Biblie şi aşa am ajuns să preţuiesc Biblia povestită copiilor mai mult decât oricare altă carte. Dacă e să mă gândesc bine, uite că vine şi răspunsul la întrebarea pe care și-au pus-o mulți de-a lungul anilor: „De ce i-a plăcut Mirabelei să meargă la biserică de mică?” Pentru ca doamna educatoare mi-a citit poveşti din Biblie, apoi mi-a citit și tata, până când am învățat să citesc singură și le-am învățat pe de rost, pentru că Tata Popa şi Daghi (bunicii din partea tatălui) mă duceau la liturghie la casa de cultură (nu exista pe vremea aia biserică greco-catolică), la biserica romano-catolică sau în sufragerie, când bunicul nu se simţea prea bine şi celebra liturghia acasă; m-au învăţat să mă rog dimineaţa, la masă şi seara, iar ori de cate ori mă enervam sau spuneam vreun cuvânt urât, bunica exclama: „No no, fără fără, ce-i asta?” Ceilalţi bunici, Mama Popoaie și Tata Sandu, nu au fost nici ei mai prejos... ambii de un altruism fără margini și cu frica aceea de Dumnezeu pe care doar cei în vârstă știu să o aibă. O auzeam pe bunica cum se ruga seara când se aşeza în pat, frântă de atâta lucru, dar plină de recunoștință față de Cel de Sus, şi adormeam cântând pricesne şi colinde împreună cu ea şi cu verişoara mea, sau ascultând-o povestindu-ne întâmplări şi vise cu semnificaţie religioasă. Iar vecina din bunici, tanti Selin cum îi spuneam, mă întâmpina mereu cu replica „Să îi mulțumim în fiecare zi lui Dumnezeu pentru toate cele...” Dumnezeu a fost mereu prezent în fiecare încăpere în care am crescut, aşa că mi-e greu să nu mă raportez la El şi acum (şi le voi fi etern recunoscătoare tuturor celor care au contribuit la „greutatea” asta! :) 

    Dar șirul oamenilor minunaţi şi al vocilor care m-au marcat de-a lungul timpului nu se opreşte nicidecum aici. Au urmati anumiţi vecini, prieteni şi profesori din şcoala generală şi liceu, iar apoi profesori şi colegi din facultate, oameni cu o gândire sănătoasă şi o viziune profundă asupra vieţii, capabili să privească la viaţa de dincolo de viaţă. Nu mă refer la viaţa de apoi, ci la viaţa pe care e tot mai greu să o întrezărim. Dacă n-aş fi avut această perioadă de sabat, probabil că n-aş fi avut nici eu timp de priviri şi viziuni profunde. Anii studenţiei au fost cu siguranţă marcaţi de doamna profesoară de literatură italiană şi de primul an de literatură italiană din viaţa mea, lecturi care mi-au rămas în suflet pentru că au fost predate cu o pasiune cum rar ai ocazia să întâlnești... doamna profesoară trăia fiecare operă predată, fapt care m-a făcut să citesc aproape fiecare carte de trei ori: întâi în italiană, apoi în română și apoi iar în italiană, să fiu sigură că nu îmi scapă nimic. Apoi a urmat literatura comparată și am iubit orice materie care mi-a dat voie să gândesc, să visez, să ma scald in propriile-mi idei. Mi-am trăit şi studenţia, în felul meu, alături de Teodora și Ioana, prietenele mele dragi din facultate. Pentru mine a trăi înseamnă a-i iubi pe oamenii din jur, a învăţa ceva despre viaţă, a aduna cunoştinţe şi amintiri, a te uita înapoi nu doar cu nostalgie, ci cu un sentiment adânc de recunoştinţă şi a spune „Vă/Îţi mulţumesc şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că v-a/te-a scos în calea mea”.

    Trag linie şi socotesc... şi îndrăznesc să afirm că sunt mulţumită de rezultat. Cifra finală se exprimă în oameni adevăraţi, trăiri autentice, sentimente pure. Nicio legătură cu dorința de bani sau afirmare...  

Sunt doar 27 de ani simpli, peste care se poate uita oricine. Probabil neinteresanţi pentru mulţi, dar atât de valoroşi pentru mine. Iubirea asta simplă poate fi plictisitoare pentru un ochi superficial, dar pentru mine e mare lucru să mă uit înapoi şi să nu mă pot opri din a exclama „Mulţumesc din suflet...”

 ***

     Călătoria mea a ajuns în punctul în care sunt nevoită să iau o decizie în privința drumului pe care voi merge mai departe. Vocile răsună din toate părțile... Ce aleg? „Ai viața ta, nu te poți raporta într-una la trecut, e timpul să te desparți de familie...”/ „Tare, tare mi-e dor de tine...”/ „Știm că ți-e dor de casă, dar ne ai pe noi, ai o familie și aici...”/ „E minunat ce faci cu copiii, timpul o să treacă repede, nu pleca, mai stai...” / „Ne e dor de tine, când te întorci acasă?” / „O să le fie dor copiilor de tine, și nouă la fel, mai stai cu noi...” / „În octombrie vin din nou la Betleem, așteaptă-mă...” / „Te așteaptă copiii la grădiniță...” /  „O să plângă copiii după tine...” /  „Nu vii acasă?” / „Plec cu bursă în China, hai mai repede să mai stăm împreună înainte să plec...” /  „Rămâi cu noi...” / „Hai acasă, Mira!”

     Adevărul e că viața e o succesiune de alegeri, mai mult sau mai puțin cumpătate, unele regretate, altele inspirate, unele făcute cu mintea, altele cu sufletul. Nu am ales peste noapte, am ales în decurs de câteva săptămâni, gândindu-mă în mod special la un aspect. Avem impresia că binele ni se cuvine și că e dreptul nostru să ne fie bine. Dar oare binele ăsta e un drept sau un privilegiu? Am tot zăpăcit-o pe Wanda cu întrebarea asta pentru că mă frământă de multă vreme. Mulți spun că e un drept, pentru că au muncit, pentru că s-au știut descurca în viață, pentru că au învățat, pentru că nu s-au dat bătuți la greu, pentru că, pentru că... Așa e. Dar din păcate nu toți pornim din același punct. Credem că merităm binele pentru că am făcut multe... dar oare un copil nedorit, un copil născut într-o țară care consideră că nu are nevoie de el pentru că nu e sănătos, un copil care crește în lipsuri mai mari decât ne putem închipui, un copil care crește sub cerul liber, abandonat în violență, ură, ignoranță... El de ce nu are dreptul la binele care ni se cuvine nouă?

Cred că binele, mai mult decât un drept, e un privilegiu și o binecuvântare. Nu ne sta în putere să hotărâm să venim pe lume sănătoși, într-o familie care ne iubește și ne prețuiește, într-o țară care nu cunoște războiul. Așa că mă consider binecuvântată și norocoasă până la cer și înapoi. N-o fi Romania țara de vis, dar e țara mea și o iubesc pentru ceea ce mi-a oferit de-a lungul anilor: familie, prieteni, casă, masă, nopți și zile liniștite...

     Acum o lună, mama și tata mi-au trimis două petale din florile magnoliei de acasă, iar acum câteva zile mi-au trimis patru gâzuțe de ciocolată, pentru că în copilărie îmi spuneau Gâzuca. "Gâzuca" are aripi pentru a-și lua zborul în lumea largă, are libertatea de a zbura departe de casă, în orice colț de lume. Dar Gâzuca lu’ mama și-a lu’ tata și-a lu’ Bogdănel (cum răspundeam celor care mă întrebau A cui ești tu?) alege să zboare înapoi acasă...

    Aleg să stau lângă cei dragi, în special familia și cei apropiați, cât sunt încă sănătoși și ne putem bucura împreună de viață, aleg să stau cu bunica cât încă mă mai poate vedea, aleg să merg la nunta verișoarei mele, aleg să merg în Țara lui Andrei, aleg să stau cu Wanda înainte să plece în China, așa cum a stat și ea lângă mine înainte să vin în Palestina, aleg să stau cu prietenii vechi, adevărați, aleg să îmi respect promisiunea față de copiii de la grădiniță și să mă întorc când vor fi mai mari cu un an... și, cine știe, poate voi putea respecta și ceea ce am scris pe dosarul cu proceduri de la serviciu pe care l-am lăsat în dulap, just in case... I’ll be back... someday.

      Aleg să fiu aproape de cei care mi-au dat putere să plec departe de casă, într-o altă cultură, între altfel de oameni, într-o experiență de viață care m-a ajutat să înțeleg un lucru...

Sâmbătă, 27 iulie – Diferențele nu au scopul de a separa, de a înstrăina. Suntem diferiți tocmai pentru a ne da seama de nevoia pe care fiecare o are de celălalt.

   

P.S. Și acum 28 de ani ziua de 27 iulie a fost într-o zi de sâmbătă :)