Îmi plec capul înaintea lor...

"Titanic"

     Nouă, celor "normali", adeseori ne e teamă de ei.  Dacă nu avem cazuri în familie, ne rezumăm la a trage discret cu ochiul, a compătimi, a ne bucura că nu suntem în locul lor și a ne continua viața mai departe, ca și cum nu am avea nicio legătură cu ei. Pentru că noi umblăm pe picioarele noastre, pentru că noi ne mișcăm normal corpul, pentru că noi gândim "normal", mâncăm singuri, ne deplasăm unde și când vrem, dezvoltăm atașamente, plângem când simțim nevoia, țipăm când suntem furioși, vorbim despre nevoile noastre și ni le satisfacem aproape în totalitate.

     Și, fără să ne dăm seama, ne comportăm ca și cum doar noi am avea dreptul la toate astea.

Wassim zâmbind... se întâmplă cam de două ori pe an

    Nu ne apropiem prea tare de cei care nu sunt ca noi pentru că ne e milă, nu vrem să ne atașăm sau nu vrem să se atașeze de noi.

    Noi, cei sănătoși, cei care am fost binecuvântați cu un trup sănătos și o minte lucidă și pe care de cele mai multe ori le folosim doar pentru noi, ca și cum n-am fi avut nevoile noastre în trecut, nevoi care ne-au fost satisfăcute cu naturalețe pentru că așa era normal, pentru că era "dreptul nostru".

     Până acum mă feream de orfelinate de teama atașamentelor, de teama că am putea suferi, și eu, și copiii, așa că am preferat să nu fac nimic, am preferat să evit suferința, am preferat să nu le arăt cum e să îi pese cuiva de nevoile tale.  

     Cred ca e una dintre cele mai stupide teorii pe care le-am avut în cap până anul trecut. Cum ar fi fost să fi spus și bunicii mei “nu vrem să iți petreci vacanțele aici și să fii rasfațată pentru că o sa murim într-o zi și n-o să mai ai parte de toate astea…” Bunicii au plecat și absența lor doare îngrozitor și acum, dar am crescut cu imaginea lor, cu exemplul lor, cu învățăturile lor și mai ales cu afecțiunea lor.

   Ne plângem că e plină țara de “parașute” și “delincvenți”… dar știm noi oare ce trecut au aceste persoane? Poate că dacă ar fi avut parte doar câteva minute din când în când de o prezență care să le servească nu doar drept exemplu, ci să fie și o sursă de afecțiune, atunci ar fi avut de ce să se agațe în momentele de disperare.

    De-a lungul timpului mi s-a spus de multe ori să nu mă atașez prea tare de copii (ca să nu sufăr), ba chiar am primit reproșuri subtile că le-aș dedica prea mult timp și că ar fi cazul să mă gândesc și la viața mea. Oare e chiar așa greu de priceput că vorbim de o viață, o viață cu aceleași drepturi ca ale noastre?

     Merită din tot sufletul să fie considerați o prioritate, merită să îmi plec capul înaintea lor. "Retardați" sau sănătoși, abandonați sau iubiți, crescuți pe stradă sau în sânul unei familii, sunt egali și la fel de valoroși ca oricare dintre noi. Ba mai mult, au ceva ce noi am pierdut de multă vreme... inocența și sfințenia. 

     Experiența noastră de viață și faptul că suntem sănătoși ne dă un singur drept asupra lor: acela de a-i iubi și a-i proteja. Și atâta timp cât nu suntem în stare să facem asta, le suntem mult inferiori: pentru că avem răutăți, pentru că suntem egoiști, pentru că suntem superficiali, pentru că de multe ori rănim fără să ne pese de suferința celui de lângă noi. Așa că mă înclin în fața acestor ființe nepervertite, așa cum am fost și noi cândva, dar cum nu vom mai fi niciodată, cel puțin nu pe acest pământ.

   La mulți ani, Heba, La mulți ani, copil special! Abandonată într-o cutie de carton la ușa orfelinatului, ai fost declarată musulmană pentru că nu aveai nimic cu tine care să dovedească faptul că provii dintr-o familie creștină, retezându-ți din start șansele de a fi vreodată adoptată. Orfelinatul a hotărât că te-ai născut în data de 11 iunie 2007, deși în anumite documente apare că te-ai fi născut prin octombrie, în 2006. Tot cei de la orfelinat ți-au ales numele de Hiba – Dar de la Dumnezeu, și deși lumea asta răutăcioasă consideră că nu are nevoie de un așa dar de la Dumnezeu și mulți l-ar returna ușurați meșterului, "defectul tău de fabricație" e o unealtă pentru a schimba vieți ale unor oameni așa-ziși "normali". Când și-au dat seama că ai venit pe lume nu doar fără familie, ci și cu paralizie cerebrală, acum doi ani ai fost transferată la "Hogar Nino Dios", loc în care ți-ai început misiunea specială cu cei de lângă tine.

   

    Prezența ta în această lume a atins mult mai multe inimi decât oamenii clinic sănătoși, educați, școliți, iubiți, apreciați și chiar idolatrizați de cei ca ei. Ai reușit să faci asta chiar fără să scoți o vorbă, chiar dacă muschii feței tale nu sunt suficient dezvoltați pentru a articula cuvinte. Nu poți nici măcar să îți înghiți saliva, mesteci foarte greu, nu poți să îți controlezi mișcările, ai spasme din minut în minut, depinzi 100% de cei din jur, depinzi și de mine, care am avut nevoie de câteva luni să înțeleg că plânsul tău isteric nu era o dovadă de răsfăț, ci singura reacție pe care puteai să o ai în fața unei nevoi fiziologice: setea. Noi, cei de lângă tine, avem "dreptul" să hotărâm când să îți fie foame, sete și somn, noi hotărâm când ți-e frig și când ți-e cald, ce îți place să mananci, cu ce te îmbraci, când vrei să ieși la plimbare sau să te uiți la desene. Cheful tău e in mâinile noastre, a celor care nu au un certificat medical pe care să scrie paralizie cerebrală. Dar tu îmi ești superioară din toate punctele de vedere, chiar dacă nu știi asta. Și la finalul zilei nu ar trebui să oftez a ușurare pentru că s-a încheiat încă o zi de hrănit, schimbat, plimbat, îmbăiat, îmbrăcat, dezbrăcat și culcat un copil abandonat și handicapat pe nume Heba... ci ar trebui să mulțumesc pentru șansa de a sta lângă un copil sfânt, un copil ales, un copil care cu siguranță va sta de-a dreapta Tatălui, un copil care nu a fost, nu este și nu va fi niciodată cel din urmă, așa cum credem noi, ci a fost cel dintâi încă din eternitate.

    La mulți ani, Heba! La mulți ani, copilă sfântă! Continuă să schimbi inimi, continuă să fii darul lui Dumnezeu pentru niște inimi egoiste și superficiale care nu vor mai fi niciodată atât de pure cum ești și vei rămâne tu!