Exista zile de "luni" si in Tara Sfanta :)

        Cred ca e prima oara in viata cand am avut parte de o zi “pe dos” de dimineata pana seara. 

A inceput cu o furtuna care durat toata noaptea, rupand crengile copacilor, “plimband” niste butoaie de plastic prin curte si bineinteles trantind usile intr-un mod mai mult enervant decat inspaimantator (abia spre dimineata mi-a venit ideea sa le inchid cu cheia pentru a mai stopa din zgomot). Ridicandu-ma din pat nu tocmai in extaz, am “stralucita” idee de a porni in acelasi timp inca un radiator, boilerul, laptopul si incalzitorul de apa pentru a-mi face un ceai; era de inteles ca o sa sara siguranta, dar nu cea de la mine din hol, ci una aflata la etaj la batranele. Iau telefonul sa imi croiesc drum, ies pe hol, urc scarile, observ apa care se scurge pe langa geamuri, dupa care pauza in memorie de cateva secunde (la 5 dimineata ma trezesc in spate cu o batranica inalta, ciufulita, gata imbracata… se uita la mine si nu spune nimic… de fapt ea de obicei nu vorbeste cu nimeni, doar priveste in jur). Brusc nu-mi mai este deloc frig  :)) Nu reusesc sa gasesc siguranta cu pricina asa ca ma duc la usa infirmierei cu gandul sa o intreb pe ea daca stie care e siguranta, dar imi aduc aminte ca e tura celei care nu vorbeste decat araba, deci nu prea are sens sa o deranjez (urmatoarea propozitie de invatat in araba: "Nu am lumina in camera!!!"). Aud niste pasi pe scari, ma duc sa vad cine e si rasuflu usurata… Suor Paola ma intreaba mirata daca acum ma duc la culcare. Ii explic ca tocmai m-am trezit, ca a sarit siguranta si ca trebuie sa ies din casa maxim la 6 jumate. Rezolva imediat problema, iar eu ma pregatesc de plecare sperand ca doar inceputul zilei nu a fost prea bun. 

        Ce amagire :)) Afara simt ca ma ia vantul pe sus si ca mi-e greu sa pasesc… noroc ca s-a oprit ploaia, dar privelistea nu e tocmai potrivita pentru ridicat moralul: crengi de brad rupte in curte, gunoaie in aer si gunoaie pe jos, tarabe rasturnate in strada.

           O iau printre cladiri pentru a nu simti asa de tare vantul, imi pun castile in urechi si pornesc spre copii. Nici ei nu sunt in toane tocmai bune: Heba are febra si nu prea vrea sa manance, asa ca intr-un final reuseste sa imi arunce in brate farfuria cu mancare. Cedez si ii dau doar putina apa, zambind pentru ca pitica rade cu pofta dupa isprava facuta. Nu trec cinci minute si Amani da cu manuta in cana si rastoarna apa din pahar tot pe pantalonii mei (macar bine ca nu apucasem sa ma curat, cu ocazia asta s-a mai dezlipit ceva din zugraveala Hebei :)) Nici una, nici alta nu au chef sa bea din canite, iar mie nu imi surade ideea sa trec iar la biberoane dupa ce timp de aproape trei saptamani le-am obisnuit sa bea din cana. Intre timp unul din baieti face o criza si incepe sa tipe, iar fata bolnava de schizofrenie incepe sa loveasca in stanga si-n dreapta fara vreun motiv vizibil pentru noi. Intreg personalul e in concediu pana joi (bucatareasa, fetele care fac curat, doamna care spala hainele etc), sunt doar surorile si voluntara din Cipru. 
          Plec fara prea mare chef spre birou si constat ca a inceput din nou sa toarne cu galeata. Biroul ma intampina cu apa care se scurge pe la fereastra din spatele biroului meu si cu… pauza de curent (asta inseamnand frig). Verific sigurantele, toate ok. Aud un piuit sinistru de sub biroul colegului, pare un generator care suna ca o bomba amorsata :)) Ma tot invart prin birou si din fericire la scurt timp revine curentul. Porneste aerul conditionat, pornesc si eu caloriferul electric si lucrurile par sa se indrepte. Fac un drum pana in sacristie la Sf. Caterina sa las niste plicuri si la intoarcere gasesc lume in birou, semn ca au revenit colegii din concediu. Urmeaza o sedinta lunga, ganduri referitoare la niste decizii importante de luat in urmatoarele zile, agitatie din cauza unui raport nefinalizat…

          In jur de 14:30 iau o pauza si merg din nou la copii sa le ajut pe surori. Ii gasesc pe toti in patuturi, iar surorile roiesc de colo colo. Sora Emperatriz deschide usa de la hol si spune: “Mira…” (priveste) Pare o cascada, pentru ca apa de pe acoperis se scurge in mare parte... inauntru! (Acoperisul e in lucru, se construieste inca un etaj pentru a putea primi 50 de copii, acum sunt doar vreo 21.)  Siroaie de apa pe scari, balta la subsol. Singura solutie e sa se puna nisip la intrarea in bucatarie. Saracutele, sunt ude leoarca, zambesc oftand si spun: “que desastre, que desastre…” 

Intre timp Madre Pia curata de zor podeaua si peretii unei camere pentru ca unul din baieti a facut ravagii in loc sa doarma. Imbrac rapid cativa dintre copii, le dau sa manace si fug inapoi la birou. Nu termin inainte de sapte jumate, asa ca ma gandesc ca ar fi cazul sa merg direct acasa. Oscilez in fata portii: pe jos sau cu taxi? Pana sa ma decid apare cainele din vecini si ma ajuta el sa iau decizia (e foarte prietenos, doar ca iese pe usa inaintea ta desi stapanul nu ii da voie sa iasa din curte; asta inseamna ca trebuie sa intru din nou in birou si sa ies pe cealalta poarta, amintindu-mi inca o data ca trebuie sa imi pun un semn pe cele patru chei ca sa nu le incerc pe toate de fiecare data). Imi scot umbrela, dar fiind vant o inchid la loc; nu e de prea mare ajutor aici, doar daca vrei neaparat sa iti cumperi alta dar astepti sa se rupa intai ce veche. Imi pun pelerina si pornesc spre casa, un pic de ploaie rece nu are cum sa imi faca rau, eventual imi limpezeste gandurile si imi arata ca trebuie sa imi faci curaj sa infrunt si temerile. 

Finalul perfect pentru o zi de luni “perfecta”? Verific impreuna cu Sabrina raportul la care lucrasem toata ziua, dar uit sa il salvez intai pe laptop; la un moment data misc stick-ul din greseala, iar documentul ramane suspendat undeva intre stick si laptop si nu reusesc sa il salvez nicaieri (dar imi vine ideea sa las documentul deschis si sa pun laptopul in stand by, urmand sa il duc cu mine la birou... deci problema are solutie). Adorm imediat ce ma asez in pat, dar dupa cateva ore ma trezesc cu o senzatie ingrozitoare de greata, probabil de la fructele mancate inainte de culcare. 

        Nu reusesc sa imi explic cum se poate ca doua zile sa fie atat de diferite; ziua de dinainte fusese perfecta: incepuse cu o dimineata extrem de linistita la copii... pusesem toate pernele uriase in mijlocul camerei de joaca, asezandu-i acolo pe Ramez, Amani, Heba si Ala’ ca sa ne uitam impreuna la “Cenusareasa”. De uitat s-a uitat doar Ramez, pentru ca Amani  era preocupata sa se rostogoleasca pe perne, Heba o pandea cand se apropia de ea ca sa o poata prinda de par si de mana, iar Ala’ ma bazaia pe mine. Imi era atat de drag sa ma uit la ei cum se joaca in stilul lor... La 10 fara 5 a venit sora Emperatriz sa ma intrebe daca mai merg la liturghie la Sf. Caterina pentu ca asa ii spusesem cu vreo doua ore inainte. 

        Fiind sarbatoarea Epifaniei, liturghia a fost celebrata de custodele Tarii Sfinte. Pranzul a fost unul extrem de vesel, tot la surori. Am aflat ca sora Hilbis e egipteanca si ca e cu doi ani mai mica decat mine. A venit in comunitatea de aici la doua zile dupa sosirea mea in Tara Sfanta. Rade mereu si rade din tot sufletul, spune ca e inca noua si sa avem rabdare pentru ca o sa ii vina si ei “zilele negre”, adica zilele cand e prost dispusa. La masa era si o doamna din Sri Lanka, prietena de-a surorilor, care lucreaza de sapte ani in Israel. Venise la Betleem pentru sarbatoarea Epifaniei, in special pentru procesiunea de dupa-amiaza. Mi-a povestit ca are o singura fiica si ea e motivul pentru care sta de atata timp departe de casa. Fiica ei a fost parasita de sot si de atunci isi creste cu greu cei doi copii. Pentru ca acestia sa poata merge in continuare la o scoala particulara, a decis sa vina in Israel sa ingrijeasca batrani pentru a putea plati taxele de scolarizare ale nepotilor. Mi-a mai spus ca in Sri Lanka nu exista sistem de pensii si ca nu are niciun ban pus deoparte pentru mai tarziu. Se roaga si spera ca fiica si nepotii ei sa nu uite de ea la batranete...

          Procesiunea a fost ceva unic, desi unora li s-a parut aiurea haosul de la grota, asteptarea “randului” la rugaciune, faptul ca in acelasi timp cantau si se rugau si coptii, si ortodocsii, si armenii, fiecare pe limba lor. Mie sincer mi s-a parut chiar frumos faptul ca eram mai multe rituri simultan, fiecare sarbatorind altceva, dar toti pe acelasi Dumnezeu. La final am primit cateva bucatele de tamaie si am fost stropiti cu mir, in amintirea darurilor aduse de Magi lui Isus.

           Iar azi... ei bine, azi nu a mai fost deloc “luni”! A plouat la fel de tare,vantul mi-a cam distrus umbrela, m-am udat la picioare din primele doua minute, am avut de curatat din nou apa din birou, dar parca nu a mai contat nimic. M-am bucurat cand au rasturnat fetitele canile, adevarul e ca decat sa le vad stand nemiscate in carucioare prefer sa curat apa si mancarea aruncate pe jos de manutele lor :) (abia astept sa vina caldura sa le scot in curte, sa le pun in fata vase cu apa si sa le las sa se ude cat vor, la urma urmei s-ar putea sa fie mai interesate decat de jucariile folosite pentru fizioterapie).  

           La birou am avut o companie cat se poate de placuta, au venit doua din voluntarele de la Ierusalim si au stat toata ziua cu noi. La pranz am mers impreuna la surori, am povestit despre multe lucruri si mi-am clarificat multe aspecte. Pranzul s-a incheiat cu un cappuccino la localul franciscanilor, dupa care ne-am reluat munca parca si mai bine dispuse :) 

Singurul stres pe ziua de azi a fost operatia Eddei, dar mama spune ca a trecut cu bine. Nu o cred in totalitate, ambii parinti au obiceiul sa imi spuna doar partea frumoasa a lucrurilor cand sunt departe sau chiar “omit” sa imi spuna adevarul pe motiv ca si asa nu pot schimba nimic si atunci ce rost are sa ma supar degeaba :) Asa ca daca exista vreun ingeras al pisicilor, sper sa isi faca bine treaba si sa aiba grija de Edda mea!

         Concluzia ultimelor zile e ca si zilele de luni au tot 24 de ore, la fel ca celelalte sase. Trist e ca nu stiu de ce nu am reusit sa vad partea pozitiva in tot ceea ce s-a intamplat. Dar ceea ce am observat e ca am fost extrem de calma; nu m-am agitat, nu m-am enervat, am luat totul asa cum a venit si am trecut la urmatorul moment al zilei. Daca data viitoare cand mai vine o zi de “luni” reusesc si sa pun un zambet pe fata in timp ce toate merg pe dos, inseamna ca am evoluat… sau ca incep sa o iau razna, cine stie. Stiu doar ca Mary Anne Radmacher spunea asa:

“Courage doesn't always roar. Sometimes courage is the quiet voice at the end of the day saying, "I will try again tomorrow.”

Astept urmatoarea zi de “luni” si sper sa nu uit ca mi-am promis sa o infrunt zambind.

P.S. Una din provocarile vietii mele e sa citesc sau sa ascult sfaturi de “cocolosenie” care imi sunt adresate si sa reusesc sa raman calma, sa nu ma mai enervez si sa nu mai simt ca imi creste brusc tensiunea (de obicei imi dau lacrimile de nervi si imi vine sa urlu in gura mare “oricum stiu toate astea si fac tot ce vreau eu, asa ca limitati-va la un ai grija de tine ca e mai mult decat suficient!) Mai sunt si alte lucruri la care reactionez la fel de urat si n-am idee de ce, poate pentru ca lumea ma vede intr-un fel iar eu stiu ca de fapt sunt altfel. Stiu ca par bleaga, inocenta, firava, usor de manipulat si de multe ori autoizolata in lumea mea, dar nu e deloc asa. Sunt mult mai constienta de ce se intampla pe lumea asta chiar daca nu las deloc impresia. Doar ca nu imi place sa ies in fata si sa spun ceea ce gandesc, prefer sa stau in umbra si sa ma comport asa cum gandesc ;)