Copiii lui Dumnezeu

           Exista si altfel de zile… zile in care fata nu pare tocmai senina, sufletul se chinuie sa fie optimist, corpul se misca parca scartaind. Sunt zile peste care nu am cum sa sar, dar fara de care as simti ca nu sunt pe deplin umana. Le iau asa cum vin si merg mai departe. La urma urmei, nu tin minte sa fi fost vreodata trista 24 din 24 J.   

          Aud alarma telefonului. Stiu ca e deja dimineata si ca trebuie sa ma ridic din pat. Nu prea ma incanta ideea. Ma doare capul si singura explicatie pe care o gasesc pentru durerea de cap din fiecare dimineata e radiatorul pe care il las pornit toata noaptea aproape de pat. Stiu ca nu e nici sigur si nici sanatos, dar altfel nu reusesc sa adorm. Niciodata nu reusesc sa adorm cand mi-e frig. Ma gandesc ca poate ma doare capul si din cauza ca am dormit prost. A plouat mult azi-noapte, iar din cauza vantului s-a mai trantit cate o usa. Mi-a fost teama sa merg sa vad care e usa care se tranteste pentru ca una dintre batranele, mereu imbracata in negru, mai bantuie prin casa noaptea si nu stiu cum ar reactiona inima mea in cazul in care as da nas in nas cu ea pe coridor. Suna din nou alarma. Nici nu imi amintesc sa o fi amanat. Trebuie sa ma hotarasc odata. Daca inchid ochii stiu ca o sa adorm din nou. Dar nu imi vine sa ies nicicum de sub cele patru paturi. Pun mana pe telefon in ideea ca aman alarma cu inca o jumatate de ora, dar apoi imi amintesc ca le-am promis batranelelor ca merg sa le salut inainte sa plec la birou si stiu ca am nevoie de mai mult de 5 minute ca sa fac asta. Ma ridic din pat si cu parere de rau imi dau jos din picioare botoseii primiti de la tata… rosii, tricotati, cu ciucuri mari gri. Unul din ciucuri l-am rupt din greseala si imi spun de fiecare data cand ii observ absenta ca trebuie sa il cos la loc. Pe celalat pat stau asezate hainele pregatite de aseara. Ma uit cu drag la colantii de la mama si la rochita mov primita de la Anca.

        Urc la batranele si le salut tare si raspicat. O parte se bucura sa ma vada si ma striga: “Amira!”, “Samira!”, “Irma!” Altele raman concentrate pe activitatile lor obisnuite: una impatura cu grija un prosop (si acelasi lucru il va face si peste zece ore, cand am sa o vad din nou, pentru ca doar asta face cat e ziua de lunga: impatura la infinit acelasi prosop. Pe vremea cand era sanatoasa lucrase la o fabrica de textile…), alta batranica cauta peste tot sticlele cu lapte pentru a le da sa manance copiilor ei (morti amandoi acum mult timp, in primii lor ani de viata). Cateva stau asezate pe fotoliile din hol si privesc in gol, altele, mai independente, le ajuta la treaba pe surori. Merg sa le salut si pe cele care sunt imobilizate la pat. Ma apropiu de una dintre ele pentru ca stiu ca vrea sa ma intrebe cum ma cheama. “What’s your name? I forgot.” Ii raspund “Mira”, ca de fiecare data cand o intalnesc… “Mira… it’s a beautiful name.” “How are you today, Nely?” “I am good. I was sick but now I am good. Thanks to Jesus and Virgin Mary”, si imi arata crucea si icoana de pe perete. Unii dintre ei vorbesc engleza, franceza sau italiana destul de bine. Suficient de bine incat sa imi treaca frustrarea ca nu stiu inca sa port o conversatie scurta in araba.  

           Ma grabesc sa ajung la birou. Imi place Betleemul dimineata: aerul e proaspat, masinile care circula sunt putine, oamenii de pe strada si mai putini. Portiunea mea preferata din drum e cea in care mi se pare ca sunt pe o faleza si nu vad marea din cauza magazinelor. Am nevoie de exact 25 de minute pentru a ajunge. Ma opresc in parcare si ma gandesc daca sa ma indrept spre scarile care cobora spre birou sau sa urc celelalte scari care duc la Grota. Cateva secunde mai incolo imi dau seama ca alerg pe scari in sus…

          Citesc si recitesc un raport narativ al unuia dintre proiecte. E in engleza, dar e nevoie de el si in italiana, cu unele modificari. Caut pe google diferiti termeni, ma concentrez sa gasesc exprimarea cea mai curata pentru a nu se observa ca a fost facut de un “ne-italian”. Sunt anuntata ca in urmatoarele ore voi ramane singura la birou si primesc indicatii in legatura cu ce am de facut in intervalul acesta, unde am de mers, ce mailuri am de trimis. Usa se inchide, linistea se aseaza incet-incet. De undeva incep sa apara gandurile, unul cate unul… cum ar fi fost daca as fi fost acum la birou cu fetele, despre ce am fi povestit, cum ne-am fi impartit munca pe final de an, cu cine as fi lucrat in 24 si in 31 decembrie, ce cadou as fi cerut pentru Secret Santa… cum ar fi fost ultimele zile la gradinita inainte de vacanta, cum m-as fi bulgarit cu copiii… cum as fi mers la Starbucks cu fetele de la sala, ce am mai fi povestit prin vestiar… ce cadouri le-as fi luat parintilor mei, ce tort i-as fi spus mamei sa faca de sarbatori, ce scuza as mai fi inventat in fata mamei pentru geamurile mele ramase nespalate…  cand si pe unde as fi mers la colindat cu gasca de la biserica, cum ar fi fost primul Craciun cu Edda, ce brad as fi facut acasa cu micuta mea alpinista-demolatoare prin preajma… Incepe sa apara o lacrima in coltul ochiului… deschid Facebook-ul, ma pierd in postari de tot felul… si pentru cateva clipe raman suspendata intre doua lumi: uit ca nu sunt la Cluj, uit ca sunt in Betleem. Lacrima se zbate tot mai tare si intr-un final iese de tot la suprafata si o ia la vale. Suna telefonul… si toti cei dragi o iau rapid la fuga pana se pierd adanc printre ganduri si dispar de tot.

Ma uit la ceas si imi dau seama ca inca mai e timp. O iau la fuga si traversez strada. Peste drum este o cladire lunga care se numeste “Hogar Nino Dios”. Sun la poarta si spun: “Suor Pia, sono Mira!” Vine in fuga sa imi deschida. Asa e ea, alearga mereu si zambeste cu tot sufletul. Ii soptesc vesela: “E’ andato via per qualche ora, posso stare un po’ con voi!” Zambeste cu un aer complice, imi spune “Dai, vieni, vieni” si intram amandoua in casa.

            Ele i-au numit “Nino Dios”, cei din Italia “Bambini di Dio”… eu nu le spun inca nicicum, dar gandul tot la asta ma duce. La copiii lui Dumnezeu, cei mai “adevarati” copii dintre toate creaturile omenesti. Copii care raman vesnic copii, care nu vor ajunge niciodata sa faca rau in mod constient, copii trimisi in lume sa dea un sens celor care nu gasesc sau au pierdut adevaratul sens al vietii. Sunt cei care ne aduc aminte cat de norocosi suntem si cat de fericiti ar trebui sa fim pentru ca am venit pe lume sanatosi.

Ma uit la surorile argentiniene: au val albastru, pielea putin inchisa la culoare si fata profund senina. Admir de fiecare data atitudinea lor fata de copii si puterea lor de a se darui: ii iau in brate, ii mangaie, ii pupa, ii strang la piept asa cum mamele adevarate isi strang copiii in brate: din tot sufletul si cu cea mai curata inima. Nu par deloc obosite de munca imensa pe care o presupune o casa de copii, dar nu orice fel de copii, ci copii cu handicap sever, cei mai multi declarati irecuperabili si de multe ori abandonati de parinti si rude. Ma uit la surori si mi se pare ca au fost aduse pe lume exact pentru copiii din acea incapere, nu neaparat pentru ca altcineva n-ar putea sa faca ceea ce face ele, ci pentru ca nu stiu daca cineva i-ar putea iubi asa cum ii iubesc ele.

Uneori ma joc cu ei, cu unii mai mult, cu altii atat cat te poti juca cu cineva care poate abia isi misca putin capul. Cand nimeresc la ora mesei, le dau sa manance, cand ajung la momentul activitatilor sau al terapiei, dau o mana de ajutor si acolo, iar daca e nevoie de ajutor la bucatarie, imi ridic manecile si ma apuc de spalat biberoane si vase. 

                                                               

Si atunci lucrurile incep sa se lege, sa capete un sens si sa stea pe loc. Ma bucur sa fiu acolo unde sunt in

acel moment, ma simt recunoascatoare pentru sansa care mi-a fost oferita si nu imi mai pasa de nimic altceva. Timpul dispare cu totul… dispare dorul de casa, dispare si gandul ca am de lucru la birou, dispare si teama ca s-ar putea sa fiu luata la rost pentru “escapada” din timpul programului… raman uitata acolo intre ei, ingenunchiata in fata acelor ingeri pamantesti cu suflet dumnezeiesc care imi reamintesc sa fiu recunoascatoare in fiecare clipa pentru darul unei vieti intr-un corp sanatos…