Sa nu dispretuiesti Omul...

Azi vroiam sa povestesc despre multe lucruri: despre petrecerea de Craciun organizata pentru batraneii de la centrul unde locuiesc, despre vizitele pe care le-am facut la scolile crestine de aici (unde elevii sunt de fapt majoritatea musulmani, iar zilele libere sunt vinerea si duminica pentru a impaca ambele religii :), despre faptul ca nu mai locuiesc chiar singura, am o “vecina” timp de o luna cu care impart bucataria si cablul de la internet, despre mancarea sorei Caterina, care o sa ma faca sa ma intorc acasa cu cel putin 10 kg in plus… dar cred ca am sa le iau pe rand la momentul potrivit.

                                                

Azi am ajutat-o pe suor Immacolata sa construiasca ieslea din biserica noastra, cea din curtea centrului de batrani. Sora e o perfectionista, iar construirea unei iesle nu e deloc o joaca de copii. In cateva ore abia am reusit sa imbracam constructia din lemn in saci de panza si hartie maronie. Partea frumoasa a muncii a fost ca sorei ii place sa vorbeasca… intr-una… dar ai putea sa stai sa o asculti nu ore, ci zile in sir! Desi e din Iordania, a trait o mare parte din viata in Italia, iar dupa accent poti sa juri ca e italianca. Nu are mai mult de 1,50 m, e imbracata in alb si rosteste vorbe de duh tot la a 3-a fraza. Asa ca munca noastra a fost presarata cu predici de tot felul, iar mie mi-au placut in mod special doua din ele: prima, despre omul pe care noi il consideram “rau”. Iar eu in momentul de fata ii consider “rai” pe toti barbatii pe care ii intalnesc pe drum, cei care stau si nu fac nimic, cei care comenteaza cand trec pe langa ei, cei care m-ar fraieri cu orice pentru ca sunt straina, cei care arunca toate gunoaiele pe jos, cei in fata carora trebuie sa tac indiferent ce spun, cei in fata carora plec capul si grabesc pasul pentru a ma indeparta cat mai repede. Fara sa ii spun sorei ce gandesc, a inceput sa vorbeasca despre defectele oamenilor, spunand ca suntem toti plini de defecte care difera de la om la om. Iar aceste defecte nu trebuie acceptate, trebuie corectate cu grija, intr-un mod adaptat fiecaruia. Important e SA NU DISPRETUIM OMUL din cauza acestor defecte, pentru ca radacina lor e adanca si omul pe care il consideram “rau” e doar un rezultat, un efect al unui lucru mult mai serios si mai profund decat ceea ce vedem noi la suprafata (si de obicei vedem ceea ce ne deranjeaza si ne afecteaza in mod direct). Vorbele ei au fost ca o reteta pentru a merge mai departe fara sa am impresia ca am aterizat intr-un popor primitiv; am ajuns in mijlocul unor oameni carora le lipseste formarea, cvilizatia si ideea nostra de bun-simt pentru ca generatii intregi au fost preocupati de lucruri pe care noi le consideram un drept (cum ar fi cel de a pune capul pe perna seara fara sa iti spui problema daca o sa fii atacat la noapte sau nu). Cu siguranta o sa ma enerveze in continuare pana imi fac imunitate, dar macar o sa ma gandesc de doua ori inainte sa incep sa boscorodesc in minte tot felul de lucruri despre ei…Asa ca “sa nu dispretuiesti Omul… niciodata...”

Al doilea lucru care mi-a ramas in suflet a fost acela de a nu ne fi teama de suferinta, pentru ca in suferinta devenim adulti si in suferinta invatam sa intelegem suferinta altora. E un lucru pe care il auzim destul de des, si totusi preferam sa ne umplem de ciuda pe cei care nu sufera in momentul suferintei noastre, ca doar de ce sa ma gandesc la cel care sufera cand pot sa ma gandesc la cel care o duce bine? Ce conteaza ca asta nu ma ajuta la nimic? Important, de-a dreptul vital e faptul ca cineva mai prost, mai urat si mai lenes decat mine o duce bine si eu nu. Punct. Si uite-asa ajungem sa ne scaldam tot mai tare in frustrari de tot felul… Tot sora spunea sa incercam sa facem cat de mult bine putem, pentru ca timpul e scurt… si chiar daca aparent lumea e a celor puternici, va fi asa doar pana intr-o buna zi cand banii si armele nu vor mai servi la nimic, pentru ca atunci vom sta cu totii in fata Cuiva infinit mai puternic decat noi…

Sambata seara s-au apris luminitele in piata centrala… un adevarat spectacol! Datorita unei cunostinte am putut urmari totul de pe terasa unei cladiri, mancand biscuiti si ciocolata si sorbind din ceaiul fiebinte pregatit cu drag de gazda. Pe langa gasca tanara mai erau si trei calugarite, doua din Iran si una din Egipt, si secretara de la scoala crestina de fete.

Azi dupa-masa, trecand din nou pe langa bradul cel mare, cel care fascineaza prin maretie, am vazut ca mai este un alt brad, chiar langa iesle… unul mic de tot, la fel ca “podoabele” cu care e ”decorat”. Nu sunt globuri, nici bomboane… sunt doar poze ale unor copilasi care nu au mai apucat sa vina impreuna cu parintii lor sa vada bradul cel mare. Sunt copii nevinovati care au cazut prada urii dintre oameni, sunt fiinte carora nici macar nu ai ce "greseli" sa le pui in carca in afara de faptul ca sunt copii ai unui anumit popor. Iar vinovati de suferinta si moartea lor nu sunt doar cei care au ales sa raspunda razboiului tot prin razboi, ci si cei care au acceptat sau au inchis ochii, au intors spatele sau au schimbat canalul, toti cei care ne dorim sa fie pace dar ne e prea teama sa ridicam un deget in sprijinul ei.

P.S. Eram pregatita sa o caut pe suor Immacolata, sa ii povestesc despre bradut si sa o intreb daca nici macar oamenii aia nu merita dispretuiti pentru ce au facut… dar am incercat sa ma gandesc mai intai ce raspuns mi-ar da si am o presimtire ca raspunsul va fi “Prega per loro, amore di mamma… prega per loro e lascia tutto fare a Dio...”