Craciunul Lui, al lor, al meu

          Multa vreme am avut impresia ca ceva ii lipseste acestei sarbatori si ca n-o sa mai fie niciodata cu adevarat magica, asa cum era in copilarie. Si e normal sa fie asa, deoarece copiii se bucura de tot ce au, pe cand adultii suspina pentru absolut tot ce nu au. Si in fiecare zi gasim cate un motiv sa ne incruntam sufletul pentru ca am vrea aia si aia: am vrea un brad ca in povesti cu cadouri multe impachetate frumos, casa decorata ca in filme, toti membrii familiei in jurul mesei, sa fie zapada si sa ninga ca in povesti, sa ne ramana bani pe card dupa toate cumparaturile si eventual sa mergem si intr-o vacanta la munte. Dar de cele mai multe ori bradul nu iese ca in filme pentu ca brazii nostri nu sunt atat de desi precum cei ai americanilor (sau daca sunt, sunt fie pentru ca sunt artificiali si atunci ne plangem ca ne lipseste mirosul de brad din casa, fie sunt importati si atunci ne plangem ca ard la buzunar); cadourile de sub brad nu sunt intotdeauna in cutii cu funda mare, iar obiectele din cutii nu sunt intotdeauna cele pe care le visam in gand si care speram totusi sa “ne ia prin surprindere”; o parte din cei dragi poate sunt deja plecati dintre noi sau sunt departe de casa, zapada e poate prea inghetata, prea putina sau chiar absenta, fulgii nu vor sa isi dea drumul din nori, banii de pe card ajung in procentaj prea mare in conturile magazinelor din mall, iar vacanta la munte poate nu ne-o permitem din motive financiare sau din lipsa zilelor de concediu. Si asa ajungem sa spunem in fiecare an: “Parca nu mai e Craciunul cum era mai demult, nu stiu… inainte era altfel…”

          Cred ca secretul pentru a scapa de nodul de sentimente melancolice pentru acel Craciun "altfel" e sa ne concentram pe un Craciun "altfel" pentru cei din jur. Ca adulti, avem sarcina mai mult sa construim si mai putin sa primim de-a gata. Craciunul din copilarie era mereu unul reusit pentru ca cei din jur se straduiau sa fim noi fericiti, iar ei se bucurau de bucuria noastra. Cu timpul, sarcinile se schimba, iar faptul de a fi in centrul atentiei si la varsta maturitatii cred ca ne poate aduce si o seama de frustrari. Nu stim de ce, dar parca mereu ceva nu e suficient, ceva lipseste, ceva ar putea fi altfel... Acel "ceva" a putea fi faptul ca am uitat sa ne retragem incet incet din centru si sa-i punem pe ceilalti acolo. Atunci cand invatam sa primim, ar trebui sa invatam si sa oferim, pentru ca cineva trebuie sa ofere ca altul sa aiba ce sa primeasca. Si cand spun asta ma refer in special la a fi mai mult o persoana care isi indreapta privirea spre celalalt decat o persoana asupra careia este indreptata privirea. Cred ca asa functioneaza corect un adult cu adevarat fericit J.

        Nici Craciunul meu de anul acesta nu a fost cum era mai demult… de fapt nu a avut chiar nimic in comun cu ideea mea de Craciun. Dar a fost totusi Craciun, in ciuda tuturor diferentelor.    

In mod normal m-as fi putut lega de multe lucruri: ca nu am brad in casa, ca nu am familia cu mine, ca noii prieteni sunt in mare parte la Ierusalim, ca n-o sa vina mosu’, ca nu am mancare de acasa, ca e prea mult soare afara si nu e zapada si ger, ca in loc sa ma trezeasca vocea tatalui care ma cheama la masa dimineata, m-a trezeste zgomotul infernal al avioanelor “razboinice” (am descoperit ca exista ceva mult mai infricosator decat intunericul)… lista poate continua mult si bine. Dar cu riscul de a parea prea utopic, indraznesc sa afirm ca pentru prima oara dupa multi ani am simtit ca nu imi lipseste nimic de Craciun. Poate pentru ca, pentru prima oara, nu a mai fost vorba despre mine, despre Craciunul meu, despre ceea ce trebuia sa mi se intample MIE.

       In 24 nu am fost la serviciu, nu am alergat prin mall, nu m-am dus acasa la Dej cu pisica dupa mine, nu am impodobit brazi, nu am mancat cu familia, nu am deschis cadouri. Si nici in 25. Dar cu toate astea a fost Craciun. A fost Craciun chiar daca doar am stat cu copiii de dimineata buna, ne-am dus cu cativa in piata sa vedem parada scoutistilor (care venisera din toate colturile Palestinei!!!), am stat putin pe afara si ne-am jucat mult in casa (sunt zile cand a te juca cu ei inseamna de cele mai multe ori sa ii tii ocupati intr-o activitate pentru cateva minute ca sa nu mai loveasca, sa traga de par, sa muste, sa arunce cu obiecte in jur, sa rupa decorurile, sa tipe, sa se loveasca cu capul de pereti, sa ii bata pe cei din jur). Am stat cu ei pana seara cand i-am pus in pat la culcare. 

         Uitasem complet ca e 24 si ca in mod normal ziua trebuia sa se desfasoare altfel. Am apucat sa imi schimb doar bluza, n-am avut timp de mai mult pentru ca riscam sa ajung prea tarziu si sa nu mai pot intra din cauza aglomeratiei. Cu toata nebunia din piata m-am intalnit intamplator cu voluntarele din Ierusalim si astfel am putut sta impreuna in biserica. La mizul noptii, clopotele au inceput sa bata cu putere, iar lumea canta emotionata “Gloria in excelsis Deo!” Am simtit ca e cu adevarat Craciun, chiar daca eram cam ciufulita, nemachiata, transpirata din cauza alergaturii, cu pantalonii plini de mancare uscata de-a copiilor si incaltata cu adidasi pentru ca picioarele mele nu mai suportau altceva la ora respectiva. A fost cea mai frumoasa si mai emotionanta slujba la care am participat vreodata... si in ciuda “lipsurilor”, nu mi-a lipsit nimic.

          Nu m-au colindat copiii vecinilor, dar am colindat eu impreuna cu o biserica intreaga; nu i-am avut pe cei dragi langa mine, dar am avut siguranta ca se gandesc la mine, iar cu unii am reusit sa vorbesc pe skype si pe facebook; nu am avut o masa bogata in seara de Ajun, dar mi-a fost suficient inainte de culcare sa beau o cana cu lapte cald si sa mananc niste cornulete care semanau a cozonac; nu am luat micul dejun impreuna cu familia, de fapt nu am apucat sa mananc deloc pentru ca ma grabeam la copii, dar domnul de la brutaria de langa casa m-a oprit sa imi dea o painica calda sa mananc pe drum. 

      N-am facut vizite rudelor si nu am mancat la matusi, dar am luat pranzul cu surorile si cu prietenii lor, am colindat in mai multe limbi si ne-am bucurat de sarbatoare intr-un mod simplu. Nu am primit cadouri materiale, dar am primit cel mai sincer mesaj din lume de la fratele meu, care se incheia cu TE IUBESC… si pe langa mesajul lui, am mai primit si altele, de la prieteni de suflet, care se incheiau la fel si care valorau mai mult decat orice alt cadou, pentru ca randurile lor erau pline de iubire. Am fost departe de casa mea, dar am petrecut Craciunul cu “sarbatoritul”, la El acasa, intorcandu-ma la simplitate, la origini, la adevaratul motiv al Craciunului... Emanuel - “Dumnezeu este cu noi”. Punand totul cap la cap, ecuatia devine simpla de tot: Craciunul nu e sarbatoarea mea, e sarbatoarea lui Isus. Iar daca ii facem cadou o privire indreptata spre cei din jur, El zambeste si isi indreapta privirea spre noi... si astfel face sa fie mai mult ca oricand si sarbatoarea noastra...